Lefuri şi lefuri

Filed under: Editorial |

    “Pentru 100.000 de euro nici nu mă dau jos din pat. Chiar aşa de rău am ajuns?” spunea trufaş şi se întreba niţeluş retoric, în urmă cu vreo trei ani, fotbalistul născut talent şi rămas speranţă Nicolae Mitea. Era vorba de 100.000 de euro pe an, adică o leafă de mai bine de opt mii de euro pe lună. O leafă pe care la noi n-o iau nici cinci medici la un loc.
Am amintit de această replică a lui Mitea pentru că, dicolo de fudulia pe care o degajă, e un exemplu semnificativ pentru cum e cu salariile prin România. Când aud de lefuri de doar două-trei mii de euro, fotbaliştii din Liga I se strâmbă de parcă le-ai fi scăpat fierul de călcat pe picior şi fug ca dracul de tămâie. Pentru majoritatea covârşitoare a oameniilor cu alte meserii – care nu au de ce să fie mai puţin onorabile decât cea de fotbalist -, un salariu din patru cifre exprimat în euro înseamnă doar un vis pufos, roz şi dulce, pentru că n-ar putea ajunge să primească atâţia bani oricât de dibaci ar fi din punct de vedere profesional. Şi oricâte ore suplimentare ar face.

    Fiecare patron de club de fotbal îşi plăteşte jucătorii după cum consideră de cuviinţă şi cu cât îi permite plapuma. Atâta doar că s-a ajuns la sume exagerate pentru contextul economic actual şi nu mai e de mirare că unele cluburi se dau deja de-a berbeleacul, rămânând fără licenţe şi mergând să joace la matineu. Pe de altă parte, pare bizar să auzi câte un fotbalist cu leafă de 10.000 de euro că se lamentează ca ultimul calic că i-a întârziat salariul o lună sau două. Desigur, e neplăcut să îi întârzie omului leafa, numai că îţi cam dă târcoale râsul când te uiţi cine se plânge şi pe ce bani. Unii pot trăi şi un an din 10.000 de euro. Şi o pot face decent.
Sunt unii jucători de fotbal care se văicăresc nevoie mare că viaţa lor profesională e scurtă, că se încheie cam pe la 35 de ani, când îşi agaţă ghetele-n cui sau şi le atârnă de clanţă. Ei, aş, şi marmota?, vorba reclamei. Dacă sunt chibzuiţi, până atunci pot aduna destule parale cât să îşi facă o mică afacere. Ori se pot apuca de antrenorat. Sau de cultivat brusturi, că nu îi opreşte nimeni, doar trăim într-o lume liberă.
Rândurile de mai sus nu constituie sub nicio formă vreun puseu de mustrare la adresa tagmei fotbaliştilor (bravo lor, să câştige cât îi ţin picioarele şi mintea). Ele reprezintă doar o formă de uimire că unii sunt în stare să se plângă chiar şi atunci când o duc mult mai bine ca majoritatea. E dreptul lor să se lamenteze, dar asta nu înseamnă că nu pot fi traşi de mânecă, politicos, din când în când, ca să li se spună că în vremurile de acum oamenii se dau jos din pat pentru mult mai puţin de 100.000 de euro pe an.

Tiberiu Sabo

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *