Remember trist

Filed under: Editorial |

Acum 23 de ani, la mijloc de iunie, România uimea lumea civilizată prin cele ce se petreceau la Bucureşti. O uimea în sensul întunecat al cuvântului, adică o oripila. Au rămas întipărite pe retina multora dintre noi imaginile acelea ale groazei, cu cete de mineri cuprinşi de o furie nebună care loveau pe străzi, cu bâte şi lanţuri, oameni care li se păreau suspecţi. Oricine putea fi suspect atunci pentru ortaci, de la studenţi cu plete până la academicieni cu chelie.
Poate că unora dintre minerii care au dat cu ciomagul în 14-15 iunie 1990 le-a mai venit mintea la cap odată cu trecerea anilor. Sau poate că nu. Poate că nu avea ce să le vină. Dar măcar să se fi ruşinat puţin, şi tot ar fi un sâmbure de consolare pentru cei pe care i-au făcut să sufere atunci. Ortacii au fost o masă de manevră, au acţionat precum o turmă de oi aţâţate de nişte berbeci parşivi. Oricum, asta nu îi scuză pe minerii care s-au lăsat influenţaţi să se comporte ca nişte haimanale, fiindcă fiecare om trebuie să ştie şi să gândească singur, căci de-aia e om, iar nu vagonet.

Un personaj de tristă amintire de atunci (şi de la mineriadele care au urmat, de altfel) a rămas Miron Cozma. Prin apariţiile sporadice pe care le mai are pe la televizor, acest cetăţean stârneşte senzaţia amară că n-ar învăţa din greşelile trecutului nici să-l pici cu huilă. E parcă mai trufaş decât era odinioară, mai câinit. Continuă să se considere o victimă, iar nu un personaj care a fost în fruntea minerilor atunci când aceştia dădeau de pământ cu ordinea statului de drept, sfidând, cu bâta, deopotrivă oameni şi legi. În paranoia lui mică şi zglobie, şi-a făcut partid şi vrea să şi candideze la preşedinţie. Iar dacă ar şi ajunge la putere, ar vrea, după cum a mărturisit cu o vreme în urmă, să schimbe şi numele ţării, din România în Dacia. Păi atunci să dea o raită şi pe la Roma, să schimbe şi Columna lui Traian, s-o facă a lui Miron, iar pe ea să dăltuiască mineriadele. Caz în care ar putea umbla puţin şi pe la istorie, ca să se consfinţească faptul că, de fapt, ne tragem din Cozma şi Decebal.
Din partea unor astfel de oameni n-ai cum să te aştepţi, din păcate, la realism şi decenţă. Se tot zice, de când lumea, cum că mare e grădina lui Dumnezeu. Cât ar fi de mare, câteodată tot prea mică pare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *