Din capul locului, patriotismul trebuie diferenţiat de naţionalism. Acesta din urmă este o ideologie extrem de dăunătoare, bazată pe minciună, dezinformare şi dezbinare, un vehicul politic pentru a câştiga voturi, a crea diversiuni şi a semăna vrajbă şi subiecte inutile de discuţii. Patriotismul, în schimb, merită cultivat, şi nu este uşor a găsi o definiţie potrivită pentru el. A fi patriot înseamnă, între altele, a face ceva util şi practic pentru comunitate, pentru patrie. În viaţa de zi cu zi, nu o dată sau de două ori pe an, cu steaguri, discursuri şi defilări. Pot exista diferite forme de patriotism, chiar concomitent: patriotism local, patriotism regional, patriotism la nivelul ţării, sau chiar deasupra sa. Fără ca patriotismul local sau regional să se afle în conflict cu patriotismul de nivel superior, fără ca patriotismul local sau regional să se afle în conflict cu patriotismul altor regiuni şi fără ca patriotismul românesc să se afle în conflict cu patriotismul din alte ţări.
O condiţie esenţială pentru toate acestea este să cunoşti istoria adevărată a ţării tale.
În România, în ultimii 80 de ani, istoria a fost falsificată în mod grosolan şi instituţionalizat, pentru a îndobitoci, pentru a legitima şi a servi în mod propagandistic unor regimuri dictatoriale sau autoritare. Istoria este prezentată în mod selectiv, minciuna reprezentând fundamentul şi zidurile de sprijin ale acestei construcţii artificiale. A dărâma această construcţie periculoasă este o datorie patriotică şi nu reprezintă în niciun caz o blasfemie sau un act anti-naţional.
Din punctul meu de vedere, patriotismul nu trece prin stomac. Nu eşti mai patriot dacă mănânci fasole cu costiţă de 1 Decembrie în faţa primăriei, oricât de tare ar răsuna atunci, în boxe, „Noi suntem români”. Nu confundaţi patriotismul cu exaltările patriotarde. Patriotismul, pentru mine, e o stare permanentă de căutare şi promovare a valorilor naţionale, unele dintre ele nu de-ajuns sau mai deloc cunoscute, faţă de altele mitologizate exagerat. Dincolo de căutare, patriotismul e o emoţie. O stare care te ridică la o vibraţie unică, la unison cu cei care îţi reamintesc că Patria nu e doar un spaţiu geografic, ci o moştenire faţă de care ai o datorie de spirit. Uneori, fiorul de patriotism ţi-l poate da sunetul viorii lui Enescu, în exil. Alteori, statura politică impunătoare a lui Corneliu Coposu. Privirea veşnic întoarsă către români a lui Paul Goma. Sau lacrima Regelui tău revenit în ţară.
Nu sunt patriot pentru că ieri a fost Ziua Naţională a României. Nu consider că doar de 1 Decembrie trebuie să-ţi iubeşti ţara şi nu cred că de 1 Decembrie, la fel ca în oricare altă zi din an, trebuie să faci paradă de lucrul acesta. Dacă m-ar întreba cineva la ce mă gândesc atunci când se evocă acest sentiment, i-aş răspunde că prefer să-mi amintesc de foştii deţinuţi politici, de cei morţi în închisorile comuniste, de cei ce au îndurat frigul, foamea, frica, bătăi, umilinţe şi torturi de neînchipuit. Şi n-au cedat!
Noţiunea de “român” cred că trebuie privită din două perspective. Prima perspectivă pe care aş vedea-o este decizia de indiferenţă în legătură cu propria etnie, pe care unii indivizi o consideră nesemnificativă, independentă de persoana lor şi ca atare tratează cu nepăsare această apartenenţă etnică. A doua perspectivă face referire la o asumare conştientă, la un ataşament faţă de fiinţa naţională, faţă de valorile tradiţionale, etno-culturale, adică faţă de conştiinţa naţională. Pentru mine a fi român înseamnă a te regăsi în cea de-a doua categorie, de a participa activ la viaţa cetăţii, de a respecta trecutul şi de a încerca să înveţi din el, de a respecta înaintaşii şi de a le cinsti memoria prin urmarea exemplului lor. De asemenea, patriotismul, înseamnă simţ critic. Să fii moderat şi realist când vorbeşti de ţara ta, să înţelegi locul pe care îl are în istorie şi să nu idealizezi ori să exagerezi anumite aspecte de dragul de a-ţi ridica propria naţiune pe un piedestal pentru a-i făuri o falsă imagine cred că sunt, de asemenea, “ingredientele” unui român, în înţelesul profund al cuvântului.
Ciprian Bâtea