Trei coricove

Filed under: Editorial |

Ne aflăm în zodia Sărbătorilor, e vremea poveştilor cu oameni buni.
Băieţelul dădea cu toporul în lemnele îngheţate, apoi le târa la vale, pe povârniş, şi le strângea într-o legătură cât să poată duce-n spate. La sfârşit legă totul cu o funie groasă, de cânepă, şi se aşeză să-şi tragă sufletul.
Nu ştia ce-l chinuia mai tare: frigul, foamea, setea sau rana provocată de topor? Rupse o bucată din paltonul jerpelit şi îşi schimbă bandajul.
Abia îşi mai simţea piciorul, învineţise de ger. Căută prin buzunare: nu mai avea niciun biscuit. De fapt, nu avusese de multă vreme, dar dacă, totuşi, s-a rătăcit vreunul…? Nu, niciunul. Buzunarul e la fel de gol ca şi data trecută când a fost după vreascuri.
Ce-o face bunica? O mai avea lemne-n sobă ori s-a stins focul? Trebuie să mă grăbesc – îşi zise, speriat -, bunica e bolnavă şi nu poate trăi fără căldură. Mai strânse o dată legătura de lemne, se opinti şi – hooopa! – reuşi s-o ridice pe umăr.
Coborî cu băgare de seamă, punând frână cu piciorul sănătos, proptit în faţă, şi sprijinindu-se în cel bandajat.

În urma lui, pe zăpada troienită, rămânea o urmă în zig-zag, de om cu mersul chinuit.Or mai fi coricove?, se gândi la marginea pădurii. Ca de fiecare dată când îşi amintea de mere pădureţe în toiul iernii, îi lăsă gura apă.
Vru să lase lemnele jos, să meargă la coricovul scorburos, să dea zapada la o parte şi să dibuiască fructele sub frunzele ruginite, simţindu-le sub călcătură. Aşa sălbatice cum erau, i se păreau mai gustoase şi mai parfumate decât cele mai bune mere din lume…
Hei, dar bunica?, îşi aminti brusc, înainte de a da cu lemnele de pământ. Nu e timp pentru coricove, trebuie să ajung repede, până nu se stinge focul. Se mai gândi şi la ce-i spunea bătrâna adesea: ai grijă, mamă, să nu te prindă noaptea-n pădure, că vin lupii! Băieţelul iuţi pasul cu o forţă neştiută nici de el. O ţinu aşa până la malul râului.
Nu mai apucă să treacă puntea: se prăbuşi în poteca şerpuitoare, cu lemnele alături de el. Trupul micuţ şi slab îi fu cuprins de o amorţeală izbăvitoare. Nu mai simţea nici ravagiile foamei, nici fiorul rece al zăpezii. Doar o căldură care-i cuprindea măruntaiele, îndemnându-l la somn… apoi o haită de lupi care încercau să-l sfâşie… Văsălie, tu eşti, mă? Când deschise ochii, băieţelul se uită în jur: visase! O recunoscu pe femeia care-l zgâlţâia: tuşa Măriuca lu’ Repejor. Deschise buzele-i crăpate de sete şi de ger şi primi câteva sorbituri de apă, aduse din râu cu căuşul palmei.
Viaţa îi reveni însă, cu adevărat, abia când simţi parfumul acela minunat… sălbatic… inconfundabil… Făcu ochii mari şi o minune i se dezvălui în palmele femeii: trei coricove!
Mestecă una cu cotor cu tot, să nu piardă nicio fărâmă. Dădu s-o devoreze şi pe a doua, dar se opri, fixând-o pe tuşa Măriuca: matale nu mănânci? Dar femeia: lasă, mă, Vasilică, mănâncă tu, să te faci mare, eu mă satur când te văd sătul.
Cu puterile refăcute, băieţelul ajunse acasă înainte de a se stinge focul în sobă. Se întunecase. Aprinse fitilul lămpii, puse două lemne-n vatră şi-i povesti bunicii cum s-a luptat el cu lupii, pân’ s-apară tuşa Măriuca…
Girogore Cartianu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *