Nopţi albe cu Bute şi Halep

Filed under: Editorial |

În acest ianuarie fără zăpadă şi cu temperaturi mai degrabă primăvăratice, doi sportivi români ne-au făcut nopţi albe: boxerul Lucian Bute şi tenismena Simona Halep. Ambii au luptat pentru glorie mondială, la mare depărtare de România: Bute a boxat pentru titlul suprem la Montreal, în Canada, iar Halep şi-a pus racheta la treabă în Open-ul australian, la Melbourne.

Lucian Bute ne-a dezamăgit profund. Nu neapărat pentru că a pierdut în faţa haitianului Jean Pascal, cel pe care toate casele de pariuri îl dădeau favorit, ci prin evoluţia sa fricoasă. Compatriotul nostru pur şi simplu a refuzat să boxeze. Au fost multe reprize în care practic n-a dat niciun pumn. A ţopăit fără noimă în jurul lui Pascal, lăsând impresia că singura lui ambiţie este să rămână în picioare timp de 12 reprize, să nu fie făcut knock-out. Dureroasa experienţă trăită în 2012 în confruntarea cu britanicul Carl Froch, KO în repriza a 5-a, părea să-i fi zdruncinat încrederea şi să-i fi alungat curajul de altădată.

La aproape 34 de ani, Lucian ne-a arătat, o dată în plus, că e vremea să-şi agaţe mănuşile în cui. Gata, ajunge: a fost campion mondial, şi-a făcut o situaţie materială solidă, a devenit cetăţean canadian…

A cunoscut şi gloria sportivă, şi gustul milioanelor de dolari, însă pentru toate există un sfârşit. Umilinţa cu repetiţie, cunoscută din plin în confruntările cu Froch şi cu Pascal, este gongul final al unei cariere impresionante. O a treia umilinţă ar fi prea mult! Iar Lucian nu mai poate bate decât pugilişti modeşti, care nu contează în calculele pentru titlul mondial. Or, un mare campion nu poate eşua, la final de carieră, în şuşe organizate la periferia boxului. Pentru tot ce-a făcut până acum, merită să-i zicem din toată inima: mulţumim, Lucian!
Pe o traiectorie cu totul diferită evoluează Simona Halep, căreia tinereţea îi deschide perspective generoase. La 22 de ani şi 4 luni, după un an de performanţe explozive (şase turnee WTA câştigate în 2013), Simona a reuşit să spargă plafonul optimilor de finală şi la un turneu de Mare Şlem. La Melbourne, românca a înregistrat patru victorii, ajungând în sferturi de finală, adică între primele opt jucătoare ale Openului australian.

Ce s-a întâmplat însă în noaptea de marţi spre miercuri e prea dureros pentru a fi povestit! Şi totuşi…

Când, în optimi de finală, slovaca Dominika Cibulkova a produs o mare surpriză, eliminând-o pe rusoaica Maria Şarapova, noi, românii noctambuli, am chicotit de plăcere, bucuroşi că Simona Halep a scăpat de vedeta moscovită în drumul spre semifinale. Vorba aia: una e să joci cu a 24-a tenismenă a lumii (Cibulkova) şi alta cu numărul 3 mondial (Şarapova)! E ca şi cum, urmărind ierarhia la zi în fotbalul mondial, naţionala României ar avea de ales între Argentina (locul 3 în clasamentul FIFA) şi Ghana (locul 24 în lume).

Simona Halep era mare favorită în faţa Dominikăi Cibulkova. Mai bine n-ar fi fost! Outsiderul slovac a spulberat-o: 6-3, 6-0. La distanţă de trei zile, parcă am retrăit calvarul meciului de box dintre Lucian Bute şi Jean Pascal, cu toată reţeta de atunci: speranţă, dezamăgire, suferinţă, neputinţă, umilinţă.

Probabil că, la 22 de ani, Simona Halep mai are nevoie de timp pentru a ajunge la o constanţă specifică maturităţii sportive. Important e că la Australian Open a mai făcut doi paşi spre glorie: prima calificare în „sferturile” unui turneu de Mare Şlem (după „optimile” US Open 2013) şi pătrunderea în premieră în Top 10 mondial.
Dacă va renunţa la tactica paşilor mărunţi şi va îndrăzni să facă salturi mai mari, Simona Halep va deveni o prezenţă constantă în fazele superioare ale marilor turnee. Dacă nu, va continua să-şi numere banii cuveniţi unei jucătoare capabile de mari surprize, dar şi de căderi dureroase. Iar noi vom jubila şi vom suferi în ritmul testat deja, din două în două nopţi, la Australian Open, ediţia 2014.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *