Buchetul din pădure

Filed under: Editorial |

Viaţa mi-a dăruit două mărţişoare speciale: pe fiicele mele, Laura-Sofia şi Iulia-Gabriela, care sunt născute pe 26 februarie şi 4 martie, deci în plină sărbătoare a Mărţişorului. De aceea, primăvara vine la mine pe mai multe frecvenţe magice… Dragele mele Laura şi Iulia îmi amintesc de copilul care eram la vârsta lor. Şi de cel mai frumos mărţişor pe care l-am dăruit vreodată.

Tocmai venisem de la şcoală. Am aruncat ghiozdanul cât colo, am înfulecat ceva şi am ieşit în curte, să mă apuc de treabă. Îi promisesem bunicii – îi ziceam Baba, aşa ne învăţase ea – că-i repar gardul de la grădina de legume. Am luat ciocanul, o mână de cuie, toporişca şi un braţ de scânduri şi am ieşit în uliţă. Grădina era la câteva sute de metri. La răscruce am văzut-o pe B., buna şi draga mea colegă de clasă. Nu trecuse un ceas de când ne despărţiserăm, după orele de şcoală. Acum venea cu paşi repezi, grăbindu-se să ajungă la bunicul ei, care era dus cu vacile la păscut. Mergea să-i ducă traista cu mâncare. M-am oferit s-o ajut, paralizat de spaima că m-ar putea refuza. N-a făcut-o, ba chiar am surprins în ochii ei negri, sfredelitori, o bucurie sinceră. Sau mi s-a părut mie…

Am abandonat pe moment ustensilele pentru gardul bunicii şi am plecat spre pădure. Curând am lăsat satul în urmă, iar paşii a doi copii care se ţineau de mână, cu năsucurile roşii de emoţie-recunoştinţă-bucurie, erau însoţiţi de corul vesel al păsărelelor abia ieşite din iarnă. L-am găsit pe bunicul lui B. aproape de Capela, dealul cocoşat care râdea în soarele blând al primăverii. Bătrânul s-a bucurat de merindele aduse de nepoţică, iar eu eram mândru să fi fost, discret, de ajutor.

Când trebuia să ne întoarcem acasă, i-am făcut dragei mele B., cu voce gâtuită, a doua propunere indecentă a zilei: hai să mergem după flori! Mă aşteptam la un refuz, eram pregătit să bâigui nişte scuze, ruşinat de îndrăzneala mea, când răspunsul mi-a încălzit inima ca o simfonie a primăverii: hai! Am brăzdat pădurea de colo-colo, urcând pe firul Văii Negre până hăt-departe, aproape de stâna lui Vodă. Din covorul de frunze uscate scoteau capul mii de ghiocei, brânduşe, brebenei, cocoşei, găinuşe, viorele. Nesfârşite bucurii multicolore, după care alergam ca doi iezi ieşiţi la păscut. Nu ne mai săturam de ele! Am strâns un buchet mare, abia îl cuprindeam cu ambele mâini. Prea-buna mea B. l-a primit cu obrajii îmbujoraţi, strivită de emoţie. Acum sunt sigur că-şi dădea seama de un lucru pe care nu aveam puterea să i-l spun: că eu eram de zece ori mai emoţionat decât ea.

Poate că atunci, copii fiind, nu aveam curajul să ne spunem tot ce-am fi vrut, dar mergând spre casă în tăcere şi ţinându-ne de mână, însoţiţi de minunatul cor al păsărilor care vesteau primăvara, simţeam perfect ce gândeşte celălalt. Nu era nevoie de vorbe, ne înţelegeam din priviri. Iar imensul buchet de flori era declaraţia supremă pe care o fetiţă de zece ani o putea primi din partea unui băieţel de vârsta ei.

Toate mărţişoarele lumii nu pot egala buchetul acela cules de mine, de noi, în tainiţele pădurii…
Grigore Cartianu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *