Cum se poate transforma divorţul în cel mai bun afrodisiac.
După o despărţire clişeu, cu lacrimi, reproşuri şi veşnicul geamantan roz, în care ea îşi îndeasă în grabă visele frânte şi chiloţii decoloraţi, Adam Sachs se trezeşte singur. Şi mai ales liber. Povestea unui divorţ aproape devastator, scrisă între o partidă casnică-hentai cu o japoneză, un sex oral dăruit de soţia unui voyeurist şi nişte exerciţii de flexibilitate cu o majoretă profesionistă…
Stau în genunchi şi mă prefac că plâng. Soţia mea e în picioare, are în mână un geamantan – lucru ce nu prevesteşte nimic bun. Ne aflăm în demisolul clădirii în care ne-am mutat în urmă cu şase ani. În anunţul publicitar de la vremea aceea, spaţiul minuscul dintr-o remiză veche şi instabilă din West Village era comparat cu „căsuţa în copac din Paris“ (indiferent ce naiba o fi însemnând asta), iar nouă ne-a plăcut cum sună şi ne-am grăbit să-l cumpărăm, cu toate că nu eram nici măcar logodiţi. Dincolo de o poartă masivă, în fundul unei curţi verzi umbrite de un arţar japonez, casa noastră se înalţă departe de lume. Înăuntrul ei am ciripit şi fluierat într-un limbaj păsăresc inventat de noi şi care însemna că nimic n-ar putea vreodată merge rău. Am gătit somon în aluat franţuzesc. Am băut Armagnac vechi şi-am râs de ne-am prăpădit.
Aveam unul pentru celălalt acea afecţiune caldă, discretă, dar evidentă, care stârnea cearta altor cupluri după ce plecau de la cinele noastre. Am călătorit împreună la Paris şi Tokyo, la Capri şi Sydney şi Martinica şi am adus acasă gemuri şi săruri exotice, nimicuri artizanale şi conserve cu piftie de porc – cam tot ce puteam găsi mai lipsit de orice utilizare practică ateriza la noi în frigider şi acolo rămânea, nefolosit, iar în timp amintirile bine păstrate, intenţiile cele mai bune şi preţiozităţile inofensive au format împreună o galerie conservată în mediu cu climatizare asigurată. Nu eram – sau nu cred că eram – chiar penali în dragostea noastră, dar eram siguri pe ea. Descoperiserăm secretul, era cât se poate de simplu: alegi persoana alături de care îţi place să faci totul şi te porţi frumos cu ea de-atunci înainte. Eram genii, nici mai mult, nici mai puţin.
Cert lucru, geanta pe care-o ţine în mână nu e pentru cumpărături. E genul ăla de dulap greu de manevrat pe care-l cari târându-l, ăla mare pe care ţi-e întotdeauna groază să-l urci pe scări sau să-l aşezi în taxi. Ai putea să bagi un om în geamantanul ăla. Poţi să te închizi acolo cu o carte, o lanternă şi o gustare şi să porneşti cu avionul într-un zbor lung, departe, adică exact acolo unde ar vrea să fie acum soţia mea: departe, şi cât mai repede posibil. Am urât întotdeauna geamantanul ăla. Şi urăsc şi demisolul ăsta. Mi-ar plăcea să fiu acolo sus, unde lumina e caldă, unde sunt pozele şi cărţile şi electrocasnicele noastre inutile de bucătărie, unde istoria noastră comună se acumulează pe scândurile podelei înclinate: cele o mie de lucruri pământene care se adaugă unei vieţi trăite împreună, care continuă să se strângă, unele peste altele, până când vom îmbătrâni şi vom muri împreună în vârful acelui munte de experienţe împărtăşite în doi. Sau până când într-una din nopţi vine cineva şi răstoarnă totul, după care pleacă.
Stând în genunchi, cu mâinele ridicate (ca unul ce urmează să fie executat), o rog să se mai gândească. Cuvintele „te rog“ îmi ies prea des din gură, şi prea lipsite de vlagă, asemenea vânturilor disperate pe care le dă un măgar terifiat. Totul pare a fi luat-o razna, totul e anapoda. Numărul discuţiilor pe care le avuseserăm până atunci despre acest subiect – despre posibilitatea ca lucrurile să se sfârşească – era zero. De vreo lună încoace ea părea că e în altă parte, rătăcind într-o ceaţă de durere, tulburată de gânduri pe care nu putea sau nu voia să le explice. Dar încheierea relaţiei nu intrase în discuţie. Cartea sfârşitului nu fusese aruncată pe masă. Cu toate acestea, iat-o acum. Cu privirea rătăcită şi cu o voce pe care nu i-o cunoşteam, îmi emitea o sentinţă, fără drept de apel, fără şansa de a negocia: pa pa! S-a terminat. Mă mut.
Dacă aş putea s-ajung înaintea ei la uşă şi să fug de toate astea, aş face-o. Dar e prea târziu: în mod evident, se întâmplă ceva incredibil. Ştiu că ar trebui să plâng, şi de fapt chiar fac tot ce pot ca să obţin ceva rezultate în direcţia asta. Îmi schimonosesc faţa, încercând să storc lacrimi fierbinţi din craniu. Nu reuşesc. Ceva s-a blocat. Totul iese ca naiba. Mă mir că nu ajung şi să fac în pantaloni – cu toate că această reacţie-limită ar fi la fel de nimerită şi de inutilă ca oricare alta. Cu ochii uscaţi, mă prefac că plâng. Dar sunetele care ţâşnesc din mine – de furie uriaşă, de teamă, de durerea înfiorătoare a iubirii rănite şi de durerea sfredelitoare a confuziei (what the fuck!?) – sunetele acelea sunt autentice. Imaginaţi-vă toate lucrurile frumoase, liniştite pe care i le spui persoanei pe care-o iubeşti. Acum imaginaţi-vă persoana respectivă trântită la picioarele voastre, ceva peste care eşti gata să păşeşti.
Prietenii – bărbaţii – erau dornici să discutăm despre asta. După cuvenitele declaraţii prin care-mi comunicau şocul şi compasiunea lor, şi după ce se asigurau că nevestele nu le erau prin preajmă, începeau să-mi sugereze cu delicateţe ideea unei posibile părţi bune a faptului că se dusese de râpă căsnicia mea. După o consistentă dovadă că-mi împărtăşeşte suferinţa, unul dintre prietenii însuraţi m-a luminat: „Ai trăit în Alcatraz şi ai evadat ca să înoţi spre libertate.“ Ciudată chestie, libertatea asta. Eram liber să nu ştiu încotro se îndreaptă viaţa mea. Liber să remodelez, să reimaginez, să regrupez. Liber s-o dau în bară sau să înfloresc. Un alt prieten (însurat, sănătos la minte, cu copii) m-a lămurit în mod cât se poate de explicit: „Să pleci fără să te simţi legat, vinovat, responsabil. E fantezia oricărui bărbat.“
Dar nu era şi fantezia mea. Eu îmi asumasem remiza aceea tihnită în care cele două păsări îşi construiseră, ciripind, cuibul. Nu-mi doream să fiu un tip divorţat mai mult decât îmi doream să port guayabera sau să dau ture cu un scuter Razor. Mie îmi plăcea să fiu însurat, acceptasem compromisurile inerente pentru că eram încrezător în răsplata pe care o oferea faptul de a fi împreună pe termen lung. Am să-i fac declaraţii pasionale şi am să scriu scrisori stăruitoare, dar frumoase pe care copiii copiilor noştri le vor găsi şi-şi vor spune: La naiba, dacă astea ar fi fost ceva mai puţin impresionante sau convingătoare noi n-am mai fi acum aici! Am să fiu iertător ca un sfânt şi prudent ca un asasin. Am să consult experţi, am să construiesc coaliţii şi am să fac planuri structurate cu liniuţe în blestematul de PowerPoint. Am să manevrez totul cu o inteligenţă superioară şi intenţii curate şi am să fiu supereroul generos în slujba iubirii.
Tot ce-mi doream cu disperare era să fac ca lucrurile să fie ca înainte. Dar n-a mers. Ceea ce a urmat au fost cele mai rele luni de iarnă, îmbibate în whisky, din viaţa mea cea de obicei încântătoare. Am învăţat să plâng. Am devenit chiar maestru în arta aceasta. Ajunsesem să am vigoarea unui prunc care e torturat de colici în timpul unui zbor lung peste Pacific. Cineva stricase totul, şi nu eram eu ăla. Mie nu-mi rămăsese nicio posibilitate în afara celei de a-mi umple de-acum viaţa cu noi fascinaţii, noi complicaţii, cu oameni noi. Aşa că am plecat la San Francisco să scriu, dar în primul rând am plecat acolo în căutarea distracţiei. Un amnezic care nu voia să-şi amintească. Am jucat tenis întruna şi am băut bere şi am mâncat pizza şi am aţipit prin parcuri şi am întârziat pe terasele cafenelelor, de vorbă cu străinii şi în general am încercat să mă repun pe picioare, trăind iarăşi ca la 18 ani.
Începutul a fost lent. Fusesem atât de înşelat în aşteptările mele, încât mi-a luat ceva timp să mă refamiliarizez cu intimitatea şi cu bunătatea. Am întâlnit-o pe M., o frumuşică din Tokyo aflată temporar în San Francisco. Am luat un prânz cuminte, iar după vreo două zile – o cină şi ceva de băut. Tot în noaptea aceea am ajuns mai târziu într-un bar dintr-o zonă rău famată a oraşului. În timp ce M. dansa, un străin cu o pălărie de cowboy m-a luat deoparte şi m-a îndemnat să trec la fapte. „Te place”, mi-a comunicat el. „E timpul s-o săruţi. Sărut-o pe gât.” Mulţam frumos, domnule înţelept-cu-pălărie-de-cowboy, pentru că ţi-ai dat seama cât de ruginit am devenit în plan sentimental. Ne-am îndreptat împleticindu-ne spre apartamentul ei, unde am rupt toate legămintele pe care le făcusem cu ani în urmă.
M şi cu mine ne-am stabilit repede într-o rutină liniştită. Cât timp ea era plecată la serviciu, eu moţăiam în apartamentul ei şi citeam romane de Murakami. Mă învăţa cuvinte japoneze (uakinoşita, subsuoară), iar eu o priveam cum luneca de colo-colo prin apartamentul ei micuţ. Aveam un sentiment pregnant de bine urmărind-o cu privirea în timp ce ea felia bame, umplea un pahar cu apă, fierbea tăiţei.
M. şi cu mine ceream puţin unul de la celălalt. Petreceam foarte mult timp în pat şi nu aveam prea multe griji. Într-una din nopţi însă ea m-a întrebat: „Eşti fericit?” Era o întrebare nevinovată, dar care a declanşat pe loc alarma. Ce legătură mai avea viaţa mea cu fericirea? Nu suferise căsnicia mea o prăbuşire cu numai câteva luni în umă? Pierdut, departe de casă, rătăcind printre rămăşiţele ce încă mai pâlpâiau ale vieţii mele aşa cum fusese ea cândva, mă simţeam bine cu imaginea mea de distant şi distrat. Totuşi, lenevind în apartamentul lui M., cu periuţa de dinţi poposită temporar în baia ei, mi-am dat seama că răspunsul era – în mod bizar, nepotrivit, sincer: da. După perioada de convalescenţă, m-am întors la New York şi am încercat să reînvăţ să trăiesc singur. Nu mai stabilisem o întâlnire amoroasă de aproape un deceniu şi nu fusesem prea bun la vremea ultimelor mele încercări. De data asta însă s-a dovedit că lucrurile au evoluat altfel. Sunt un tip norocos. Planul meu era să merg pretutindeni, să fac tot ce se putea face. Am escaladat munţi şi am participat la curse de maşini şi m-am afundat în desişul pădurilor. Am văzut lei în Serengeti, struţi împerechindu-se în Craterul Ngorongoro şi un urs grizzly furios în Stâncoşii Canadieni.
În Bombay am mâncat creier de capră pe capota maşinii şi m-am dat cu boardul pe dune de nisip în deşertul dintre Dubai şi Abhu Dhabi. Într-o zi în care eram îngrozitor de mahmur, am dat nas în nas, pe o stradă din Londra, cu viitorul meu fost socru. Ne-am îmbrăţişat şi am intrat în localul de după colţ unde am mâncat omletă cu homar şi m-am pus la zi cu noutăţile, aflând de exemplu că fiică-sa ameninţa să dea divorţ pe motiv de „tratament inuman” (aţi citit foarte bine) şi „abandon indirect” (recitiţi ca să râdeţi puţin). A fost un prânz civilizat, suprarealist. Ce altceva puteam face? Ne simpatizam reciproc şi nu noi eram cei care dăduserăm cu bâta-n baltă.
În Miami am întâlnit un canadian francez care mi-a explicat de ce era important pentru el să mă privească în timp ce-i sărutam soţia cea tânără, suplă şi amatoare de felaţii în baia unui hotel din South Beach: pentru că aceste indiscreţii controlate sunt cele care menţin veşnic aprinsă flacăra nestatornică a fericirii conjugale. Aşa că m-am dus în baie cu frumoasa lui soţie în vârstă de 22 de ani şi mi-am îndeplinit rolul în numele trăiniciei uniunii lor matrimoniale. În San Francisco am întâlnit o fată care-şi dădea doctoratul pe tema fericirii. I-am dat o bucată de prăjitură cu ciocolată, iar ea m-a dus în apartamentul ei, unde avea pe pat o pernă galbenă în formă de stea pe care scria: FUTURE CELEBRITY, în vreme ce eu mă temeam pentru propriul meu viitor, pentru sănătatea mea mintală. Am luat interviu unui ministru scandinav al comerţului – şi am invitat-o pe secretara lui drăguţă să ia cina cu mine. Am abordat fete în avioane şi în baruri şi la nunţi (slavă domnului că există nunţile altora!) şi în holurile hotelurilor şi, odată, la o fermă de oi. Sunt mereu şocat de faptul că joc din nou în camera de distracţii a bărbaţilor necăsătoriţi. Uitasem cât de ciudat e totul: ce fac oamenii, cum arată ei, lucrurile pe care le spun, varietatea, frenezia, tristeţea carnavalescă a întregului tablou.
Mulţumesc lui Dumnezeu că există speranţa şi fiorii primului sărut, care – indiferent cât de instruită pornografic devine lumea – reprezintă ceea ce ne lipseşte cel mai mult. În South Beach m-am despărţit de canadianul francez pe la patru dimineaţa şi am dat peste o femeie persană. Pe la ora şapte, tipa intra în camera mea. S-a dovedit exuberantă şi zgomotoasă, dar şi politicoasă, spunându-mi mulţumesc când a plecat, pe la prânz. În Sidney, într-una dintre dimineţi i-am cerut unei necunoscute care tocmai pleca de la mine cartea ei de vizită. „E un fel de a-mi spune că nu mi-ai reţinut
numele?”, m-a întrebat ea. (Avea un nume foarte neobişnuit.) Într-un club al membrilor secolului nouăsprezece din Londra am primit din partea unei divorţate o propunere formulată cu o economie de cuvinte remarcabilă: „Tu, eu, baie, acum.” (Am refuzat, îmi plăcuse altcineva de-acolo.) Mai aproape de casă, de fapt chiar în faţa ei, mi-am luat rămas-bun de la o vizitatoare într-o dimineaţă, după care ea a pornit într-o direcţie, eu în cealaltă, către cafenea. Tipul care m-a servit a privit-o cum se îndepărta şi mi-a zâmbit ridicol. I-am spus că era majoretă profesionistă cu jumătate de normă pentru WNBA, ceea ce era adevărat. (Nu i-am spus că mă pregătisem pentru întâlnirea cu ea dând pe gât o jumătate de tabletă Viagra cu o cutie de Red Bull, ceea ce era de asemenea adevărat.)
Astăzi, m-a anunţat el, beneficiam de o reducere specială de 25 de cenţi. Am zâmbit ridicol unul la celălalt. Viitoarea mea fostă soţie îmi trimite e-mailuri în care-mi scrie nişte stupidităţi pe un ton fioros. Telefonul sună. Soneria de la uşă bâzâie. Actul al doilea contiuă să se desfăşoare în toată bizareria lui umoristică. Dacă sunt un tip norocos, totodată sunt şi un tip perseverent, sfidător, care se încăpăţânează să vadă partea bună a lucrurilor. Ceea ce simt e de cele mai multe ori fericire. Iată, din nou, cuvântul acesta puţin probabil, bine-venit şi pe care am să-l primesc încă o dată.
Nu e asta viaţa pe care am ales-o sau pe care, poate, o merit, dar este o viaţă intensă, stranie şi adesea pasionantă.
N-am să-i mulţumesc vreodată soţiei mele pentru că m-a expus experienţei aproape letale a divorţului, n-am să-i iert niciodată minciunile şi n-am să-i admir alegerile idioate. Sunt fericit să trăiesc la voia întâmplării, vindecat de angajamente, dar nu de iubire, fără să am cea mai mică idee cu privire la ce va urma.