COMUNICAREA – MAMA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

Filed under: Cultura |

Fără ajutorul comunicării, fie în familie sau în spaţiul public, suntem, devenim nişte fiinţe debusolate, stresate, anxioase şi lipsite de consistenţa trăirilor intense, productive. De multe ori, minimalizăm comunicarea interpersonală, o terfelim şi o ignorăm în fel şi chip, datorită infatuării, orgoliului personal, vedetismului, poziţiei sociale…sau averii şi a banului din ladă, din bancă, mă rog… – care-ţi conferă siguranţă şi personalitate. “Incredibil, dar adevărat !” Nu-i aşa ? Păi, când ai bani, la ce-ţi mai trebuie şi comunicare? Pe la noi, încă se mai poartă consolarea: “ Noi muncim, nu gândim !“ – formulă moştenită din vremuri imemoriale.

Depersonalizarea umană, datorită lipsei de comunicare şi de respect faţă de mesajul transmis, dăruit spre analiză, se finalizează de multe ori cu adevărate supărări transformate în comentarii dramatice. Ai vrea să spui ce crezi sau ceea ce ai constatat, dar de multe ori n-ai cui să comunici câte ceva din observaţiile tale, bine intenţionate de altfel. De aceea oamenii cu idei se refugiază în prudenţa cuvintelor: “ Spun ceea ce cred, dar nu spun ceea ce gândesc ! “. Avem şi oameni generoşi, altruişti, care s-au încumetat, au avut curajul să-şi expună un punct de vedere, dar s-au ales cu dezamăgiri greu de suportat. Am avut ocazia să stau de vorbă cu astfel de oameni, care au ajuns la concluzia că e mai bine să rămână în “pătrăţica lor”, ca nişte roboţei, să-şi execute părticica lui dintr-o lucrare sau alta şi nimic mai mult. De fapt, aceşti oameni nu mai coboară în arena vieţii pentru a lupta în echipă, pentru un ideal sau un deziderat strategic, care să ducă la dezvoltarea unui segment al societăţii în care trăiesc. Aceşti oameni sunt dezamăgiţi şi stau retraşi în găoacea lor, în “celula” lor, fără entuziasm şi perspectivă. Alţii, nici măcar nu bagă de seamă cât de importantă este comunicarea cea de toate zilele.

În familie, în dragoste se întâmplă adevărate drame, datorită lipsei de comunicare şi a culturii necesare în vederea decodării, înţelegerii mesajelor. Emiţătorul, adică bărbatul sau femeia, transmite celuilalt o informaţie sau mai multe menite să rezolve o situaţie, complicată, vitală, în care se află familia. Receptorul, adică bărbatul sau femeia, nu este atent şi nu procesează, nu analizează informaţiile, ba uneori nu le înţelege, motiv pentru care emiţătorul, adică bărbatul sau femeia, se transformă în: profesor, psiholog, moderator etc. Cu cât emiţătorul încearcă să explice soluţiile pe care acesta le întrevede, cu atât prăpastia dintre cei doi se adânceşte şi se transformă în “balaur cu şapte capete “, de nu se mai înţelege “ om cu persoană “. În loc să intervină dialogul calm, cumpătat şi înţelept, între cei doi factori ai comunicării familiale apar tot felul de invective, afirmaţii, comparaţii, care de care mai păcătoase, de genul: “ Bine că eşti tu deştept, deşteaptă ! ! Plec la mama, nu mai suport ! Dacă ştiam ce om sau femeie eşti mai bine rămâneam neînsurat sau nemăritată…etc. “. Când colo, vinovată de toată hărmălaia e numai lipsa de comunicare inteligentă şi implicit de gândire. De la o idee nevinovată, propusă de unul dintre emiţători: bărbatul sau femeia, comunicarea civilizată, analitică dacă vreţi, care ar fi trebuit să aibă loc, s-a transformat în afirmaţii sterile, paralele, care nu se întâlnesc niciodată, „ca şi liniile de cale ferată”. Uneori „noaptea e un bun sfătuitor ”…emiţătorul şi receptorul dorm împreună, iar dimineaţă “soarele răsare” pentru toţi ai casei şi, culmea, comunicarea eficientă este primită cu braţele deschise, iar prostia adoarme temporar…

Comunicarea în cazul îndrăgostiţilor poate să fie uneori distorsionată de: lipsa banilor, a averii, ce şi cât împărţim între familii, cât ai tu, cât am eu, n-am eu, dă-mi tu…şi uite aşa, Marea Dragoste de la începutul prieteniei se preschimbă într-o târguială, ca la uşa cortului. Da, câteodată au dreptate şi legile nescrise de altădată, potrivit cărora, fără o ţâră de avere nu poate fi întreţinută flacăra dragostei. Dar şi viceversa e valabilă, adică dragostea să fie susţinută de o ţâră de avere, de hărnicia celor doi şi dorinţa de a învăţa cât mai multe, pentru a putea lupta împreună cu provocările vieţii. Comunicarea, altădată susţinută de numeroase declaraţii de dragoste sub clar de lună, este compromisă de o comunicare suburbană susţinută de dragostea materială, de tipul lui Ion…de Liviu Rebreanu. Îndrăgostitul sau îndrăgostita, care iubeşte în taină, din timiditate sau ruşine, nu apelează la comunicarea directă cu alesul sau aleasa inimii. Zilele trec greu, suferinţa e mare…motiv pentru care de multe ori îndrăgostitul sau îndrăgostita, emiţătorii timizi, apelează la o comunicare pe care o dezvoltă cu un coleg sau o colegă de clasă. Îndemnul, spre o comunicare sinceră şi deschisă, sugerat de prietenii apropiaţi, este vehement şi interogativ: “ Tu ai vorbit cu el…? sau ea…Spune-i dragă, că-l iubeşti, ce mai tura-vura ! “. Vă las pe dv. să analizaţi, să continuaţi această confesiune şi să vă reconsideraţi punctul de vedere în ceea ce priveşte comunicarea – mama noastră cea de toate zilele.

Dumitru Ţimerman

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *