La poalele Crucii (III)

Filed under: Cultura |

Mă simt „pironit” de cei doi ochi albaştri din faţa mea, „întemniţaţi” de o boală din copilărie într-un corp diform şi nedezvoltat ca al unui copil de 2 ani, având mâinile şi picioarele chircite şi nedezvoltate, „confecţionate” parcă din plastelină de un meşter nevăzut, şi aşezate într-un cărucior de handicapat, în timp ce mama lui Lazăr, căci despre el vorbesc, îmi şopteşte cu teamă „de a nu deranja” că: „Lazăr s-a născut acum 24 de ani cu o boală congenitală gravă care i-a afectat toate simţurile şi reflexele vitale. Până la vârsta de 8-9 ani am crezut că-i mut complet şi că viaţa mea nu mai are nici un rost. După cum vedeţi, are picioarele chircite şi cu toate străduinţele mele şi ale medicilor de a putea să facă primii paşi, boala gravă pe are o are i-a blocat partea de creier care i-ar coordona reflexul mersului, din naştere până acum eu fiind nevoită să-l port în braţe oriunde, inclusiv la toaletă, la masă sau la culcare. Ca să fie „meniul” suferinţelor mai complet, boala i-a blocat şi partea de creier care dă impulsuri membrelor superioare să se mişte, din această cauză nu poate să-şi mişte nici mâinile. Din această cauză ….”, … pierd şirul atâtor explicaţii pe care le dă mama cea îndurerată a lui Lazăr, gândindu-mă cum este posibil ca acel corp de copil din faţa mea să fie mai în vârstă decât mine cu peste 1 an şi … Mă uit cu mai multă atenţie la chipu-i angelic, descoperind doi ochişori de o puritate cerească ce mă priveşte cu bunătate şi înţelegere.

O frunte senină şi o faţă lipsită de riduri însoţită de un nas acvilin sub care mijesc peri negri şi albi de mustăcioară, în timp ce sub buzele frumos curbate, tronează o bărbie nobil modelată din care se întrevăd răzleţ fire dintr-o barbă, întreg portretul creându-mi iluzia unui sfânt încarnat dintr-o icoană din nu ştiu ce biserică bizantină, un chip cum n-am mai văzut vreodată, ce domină asistenţa prin fante de lumină ţâşnite din chircirea-i trupească, descoperindu-mi la rându-mi chircirea-mi sufletească. „Să ştiţi că, cu toate că Lazăr nu poate să se mişte şi să vorbească inteligibil, cu toate că n-a fost niciodată la şcoală, ca mamă m-am străduit să-l învăţ literele pentru ca să poată să citească, am învăţat împreună adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea şi să ştiţi că a compus chiar şi poezii, lucrări de proză scurtă pe care el însuşi mi le-a dictat într-un limbaj pe care numai noi doi îl cunoaştem. Lazăr, uite a venit domnul Valeriu să vadă ce mai faci. Hai spune-i două vorbe”. „Daaaa maaaaamaaaaaaa…..”, începu să gângurească Lazăr. „Lazăr vrea să vă spună că vă mulţumeşte mult pentru interesul pe care i-l arătaţi şi că o să se roage zilnic şi pentru dumneavoastră. Să ştiţi că în fiecare dimineaţă şi seară el se roagă pentru toţi cei vii şi răposaţi, mulţumindu-i în acelaşi timp Lui Dumnezeu pentru marele dar al Credinţei şi Iluminării Spirituale pe care le-a primit încă de mititel şi contrar aşteptărilor celorlalţi semeni, nu este supărat pe Creator pentru crunta boală ce-i macină existenţa de 24 de ani. E conştient că ISUS are nevoie de suferinţa lui şi asta îi e de ajuns ….”

Am plecat de la Lazăr plin de regrete dar şi de împliniri sufleteşti. Un regret a fost acela că eu, om sănătos al Planetei Pământ, nu am reuşit nici pe departe să ajung la liniştea sufletească pe care acest tânăr a reuşit s-o trăiască până acum şi că eu ca om sănătos şi pe propriile picioare nu i-am mulţumit niciodată îndeajuns Lui Dumnezeu pentru marele dar al sănătăţii fizice şi mentale, fiind în acelaşi timp luminat şi de faptul că timp de câteva ore am stat în faţa Imaginii a însuşi Lui Isus Răstignit care pentru mine, pentru tine, pentru noi toţi suferă şi ne vindecă prin oameni ca Lazăr. În oraş băteau clopotele din Vinerea Mare.

Valeriu Ioan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *