Femeia de pe stradă (II)

Filed under: Cultura |

Un proverb românesc „rosteşte” în dulcea înţelepciune populară că „Nu aduce anul ce aduce ceasul”. Femeia se trezi din stradă între doi bărbaţi zdrahoni, legată la mâini şi cu gura acoperită cu leucoplast. Un leucoplast ce-i suprima orice tentativă de ţipăt, orice posibilitate de apărare. „Oare unde mă duc – se întreba sinele-i, rămas încă liber, încă nesuprimat, nelegat. Ce-o să se întâmple cu mine; cine o s-o mai îngrijească pe Speranța mea?”. Speranţa, fata ei fusese elevă în clasa a VIII-a, părăsind şcoala de ruşine şi dezaprobare faţă de faptele mamei care practica o meserie primitiv de comună şi murdară, acea mamă care se uită în oglinda retrovizoare a maşinii în care se afla răpită. Lăsă să-i scape un ţipăt mut de dureros… „cine este acea femeie din oglindă?” Îi sări în minte un gând ca o reflexie a situaţiei de prizonierat în care se afla – „ce caută ea în locul şi-n hainele mele? Şi matahalele ăstea de lângă mine, de ce m-au răpit şi ce – o să se întâmple cu mine?” Îi veniră în minte imagini neclare din acel Party -Club unde l-a cunoscut pe „el”, tatăl fetiţei sale, un „Don Juan” al locului, bun la toate, inclusiv la făcut „capul mare” la fetiţe proaste ca ea. Încă-i mai simţea după 15 ani mirosul acela de parfum dulceag, ieftin şi de proastă calitate emanat în combinaţie cu o respiraţie sacadată şi insistentă. „Te iubesc, aşa cum norii iubesc soarele tânjind după el – îi declarase el în acea seară de august în care i-a cedat – … dacă vom fi împreună vei fi cea mai fericită, iubită, femeie … şi a cedat. Îşi aminteşte prima şi ultima „seară de dragoste” cu zvâcnirile-i interioare şi exterioare ale fibrei sale umane slabe. Îşi mai aminteşte cum după aceea, el a primit un telefon „de la servici” fiind nevoit să plece în grabă „pentru o urgenţă”, nu înainte de a o asigura că mâine la aceeaşi oră o să o caute ca să o prezinte părinţilor … şi dus a fost. A rămas rodul împreunării din acea seară, Speranţa, … „care acum e mare şi-i este ruşine de mine” – încercă a-şi gânguri deznădejdea cu buzele lipite cu leucoplast. Parcurseseră deja peste 200 de kilometri şi avea impresia că îşi trăieşte ultimele clipe de condamnată la moarte. Încercă să se mişte, să atragă atenţia celor din jur că există, că are nevoie şi ea de … Se întrebă dacă indivizii din maşină ar putea s-o înţeleagă măcar puţin şi să oprească pentru inevitabila „pană de tufiş”. Se întoarse în dreapta şi-n stânga, dând din coate şi genunchi, poate, poate … În zadar, nici o reacţie pro sau contra. Îi săgetă în gând ideea unei potenţiale evadări, încurajată de lipsa oricărei reacţii a celor din maşină. Reuşi să-şi slăbească legătura de sfoară care-i imobiliza mâinile la spate, eliberându-şi – le în cele din urmă. Îşi privi cu uimire palmele parcă bolnave de un galben cadaveric, pipăindu-şi faţa. Avu o senzaţie rece şi lipicioasă care-i „îngheţă” şira spinării; pipăia un craniu descărnat care-i provoca greaţă. Reuşi cu uşurinţă să-şi scoată leucoplastul de pe aşa zisa gură vrând să-i implore pe răpitori să oprească maşina ca să poată coborî. Avu neplăcuta surpriză să constate că toţi ocupanţii din vehicul sunt morţi, mumificaţi şi de neoprit. „Bine şi atunci cine este la volan, cine conduce?”. Reuşi să se debaraseze din strânsoarea paznicilor şi experimentă marea spaimă a constatării că şoferul maşinii stătea nemişcat cu privirea în jos fixată spre pedala de acceleraţie şi parcă dormea. „Ajutor! Cineva dacă poate să mă audă … cine …” Avea senzaţia că înseşi vorbele se sting din intensitate dispărute odată cu buzele în prag de descărnare. Privi pe parbrizul din faţă cum maşina prindea viteze din ce în ce mai mari lăsând în urmă case, şosele, copaci şi oameni, oraşe, sate, formele devenind din ce în ce mai deformate, mai hidoase şi groteşti, până când … auzi o bubuitură ca o explozie teribilă şi se trezi într-un hallou alb şi imens, în timp ce maşina şi ceilalţi dispăruseră parcă în ceaţă. Avusese un accident.

valeriu ioan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *