Perenitatea înţelepciunii

Filed under: Editorial |

Într-un caiet îngălbenit de vreme, parte a puţinelor lucruri rămase din timpul studenţiei mele, am descoperit recent câteva însemnări despre scriitorul George A. Petre, unul dintre oamenii de aleasă cultură care s-au dedicat cu trup şi suflet propăşirii spirituale a meleagurilor transilvănene după Unire. Nu ştiu dacă viaţa şi activitatea sa au reprezentat interesul, consider justificat, al cercetătorilor acelei perioade, dar dincolo de o firească nostalgie provocată de îngălbenitele file, am avut plăcutul prilej să constat actualitatea şi înţelepciunea crezului care i-a călăuzit existenţa şi truda.

Scriitorul George A. Petre (1900 – 1958), de obârşie din Teleorman, s-a stabilit în Transilvania de la vârsta de 19 ani. A fost trimis, asemeni altor elevi eminenţi, să-şi continue studiile şi să participe la animarea vieţii culturale din această parte a României reîntregite. Urmează liceul la Satu Mare, iar studiile superioare la Oradea, unde se stabileşte.

Sentimentele umanitariste de care era pătruns l-au călăuzit, imediat după venirea sa în Ardeal, fără să piardă vreodată din vedere că trăieşte într-o ambianţă care facilitează raporturi spirituale concrete între români şi maghiari.

Sens în care a militat şi a acţionat pentru descoperirea unor căi fecunde de colaborare şi a propovăduit înfrăţirea şi solidarizarea intelectualilor. Stă mărturie în acest sens, peste ani, întreaga sa operă. Cea din periodicele vremii şi cu deosebire în volumele “Dumnezău” (1928), “Umbre şi lespezi” (1938) şi culegerea “Sânge şi aur”, cu traducere din Ady Endre (1930). Relevantă este revista “Aurora”, a cărei redactor a fost, apărută la Oradea, bilingv, în română şi maghiară. Nu în ultimul rând, este preţioasă arhiva sa personală în care s-a păstrat, printre multe altele, o scrisoare adresată de George A. Petre baronului Hatvanyi, unul din puţinii interesaţi de buna înţelegere între neamuri, stabilit, după Unire, la Viena. Din această scrisoare, profetică şi plină de adevăr, spicuim cele ce urmează: “(…) chiar în spatele nostru se mişcă marea masă slavă care ne ameninţă cu o viitoare înăbuşire”. Şi, în continuare: “Când astfel stau lucrurile, atunci de ce să ne pierdem vremea cu duşmănii şoviniste? Vă aştern aceste rânduri cu credinţa că între noi se va stabili o strânsă legătură folositoare în viitor pentru ambele popoare, pentru români şi unguri”. Aceste rânduri au fost scrise în iunie 1922, la numai trei ani de la Unire şi la numai două luni după încoronarea regelui Ferdinand.

Pe lângă un omagiu adus personalităţii scriitorului George A. Petre, căruia i s-ar cuveni, pe bună dreptate, un studiu amplu, această sinceră evocare târzie şi-a propus să reprezinte un argument neliniştitor că istoria ambiţiilor slave s-ar putea repeta. În acelaşi timp însă, perenitatea pledoariilor în favoarea bunei înţelegeri între oameni şi popoare este dovadă de înţelepciune, garantă a păcii. Pe care, iată, cărturarul patriot a propovăduit-o pilduitor.

Voicu D. Rusu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *