More

    PRIMA IUBIRE ŞI SINGURĂTATEA

    De ce, oare, trebuie să o luăm mereu de la capăt? Uneori totul e atât de simplu ! În aparenţă. Dar ne este frică, motiv pentru care complicăm totul. Ne complacem în aceste complicaţii, în timp ce toată povestea de dragoste poate fi concentrată într-un sărut de iertare şi dezlănţuire a iubirii. De multe ori, alungăm prima iubire şi gustăm din dulceaţa nefirească a nefericirii. După aceea, căutăm refugii, consolări şi argumente, care să ne susţină punctul nostru de vedere unilateral, de care nu ne putem debarasa. Nu ne interesează câtă suferinţă lăsăm în urma noastră. Nu ne interesează câtă iubire curată se risipeşte în singurătatea celuilalt. Câtă durere, câtă dorinţă, câte rememorări ale clipelor fericite trăite împreună, câte sărutări sincere, câte îmbrăţişări nevinovate – toate stau condamnate în încăperea singurătăţii primei iubiri. Dincolo de orgolii, temeri şi despărţiri rămâne deşertul speranţei reînvierii unui nou început…

    Unde să fugi, unde să te ascunzi de prima iubire, de nevinovăţia ei, de puritatea şi emoţia primului sărut ? Luăm drumul pribegiei. Ne refugiem în parcul oraşului sau în grădina casei părinteşti. Ne refugiem într-o carte pe care nu reuşim să o citim până la capăt. Cu ochii pe geam sau aţintiţi în tavan: analizăm, comparăm, diseminăm şi judecăm fiecare cuvânt pe care l-am spus în faţa primei iubiri. Ne întrebăm, invariabil, cu ce-am greşit? Am vrea să scoatem din sufletul nostru prima iubire, să o alungăm, să nu ne mai întâlnim niciodată cu ea. Dar nu avem puterea să stingem acest miracol al primei iubiri ! Nu putem să ne debarasăm de farmecul ei mistuitor. Nu există leac de alinare pentru cei care dorm în fiecare seară cu prima iubire ! De ce? De ce! De ce? Nimeni nu ne poate oferi un răspuns de consolare. Acesta ar fi picătura de „apă vie”, care ne-ar readuce în timpul primei iubiri, dinaintea despărţirii. Poeţii se refugiază într-un poem. Pictorii într-un tablou, iar compozitorii într-o partitură muzicală, pentru a reînvia prima iubire.

    Rătăcim pe strada unei înserări, când asfinţitul arde ceafa tinereţii. Bântuiţi de câteva îmbrăţişări fugare. Vai, nesperat de interzise de legi şi datini. Ele, primele îmbrăţişări, îţi pătrund în creierul simţirilor primare, în vasele încinse de nesomn, în paşii care te poartă spre-un orizont himeric. Departe, hăt departe de vuietul chemărilor de iubire, te învăluie blânda licărire a unei constelaţii. Nu ţi-e teamă de morţi şi morminte. Doar dulcea, păcătoasa răzvrătire amoroasă te tăvăleşte prin iarba înrourată, cu chipul ei mototolit în braţe. Atunci, urlă în tine toate dramele iubirii, dar mărul este interzis! Te bântuie cu clipele lui de iubire pătimaşă, învăluite-n mireasma florilor de tei.

    Prin trupul zgâlţâit de-amarnicul fior trec sute de iluzii şi tresăriri, de-o clipă, nepieritoare. Simţi trupul tău topindu-se-n oprelişti, care cad peste tine ca nişte biciuri. Iubirea-i o nălucă înşurubată-n vise tandre. Chipul primei iubiri stăruie cuibărit în sufletul istovit de hărţuielile despărţirii. Pe paturi se-aşterne îndelungatul chin al dorului plăpând. Somnul ocoleşte ochii şi pofta de mâncare. Doar dimineaţa mai stinge câte o dorinţă fadă, rămasă între pleoape, cuprinsă de plumbul greu al zorilor târzii.

    Câte iubiri nevinovate, alungate-n Ţinutul Singurătăţii, au avut parte de răsăritul împăcării şi trăiniciei ? Oricum, prima iubire nu moare niciodată şi, de nenumărate ori, rămâne închisă în celula unei amintiri prăfuite de trecerea vieţii.

    Dumitru Ţimerman

    ȘTIRI RECENT ADĂUGATE