Satul-muzeu

Filed under: Editorial |

Decăderea începe din centru, „de la linie”. Odată treceau prin sat şase rate pe zi. Acum nu mai trece niciuna. Rareori se mai încumetă câte-un microbuz hârbuit să facă un traseu oricum nerentabil, şi asta doar când începe şcoala. În vacanţă însă, totul e încremenit.

Dimensiunile prăbuşirii se văd pe uliţa care, acum treizeci de ani, era inima satului. Puţine sunt casele care nu au dat, de-a lungul vremurilor, câte un medic, dascăl, om de ştiinţă, artist ori inginer. Unii au ajuns mari pe la Craiova sau Bucureşti, câţiva sunt apreciaţi prin SUA şi Canada. Profesori universitari, şefi de companii, directori de bănci. Dar acum, casele din care au plecat sunt părăsite. Bătrânii le-au mai dat viaţă cât au putut şi ei, tot sperând că într-o bună zi copiii şi nepoţii se vor întoarce, până când ei, bătrânii, au plecat la cele veşnice, gârboviţi şi neîmpăcaţi cu gândul că au rămas singuri. Iar pedeapsa cea mai grea este că singuri sunt şi după moarte: mormintele lor sunt cotropite de buruieni, rareori se mai găseşte cineva să aprindă o lumânare.

Casele, în tăcerea lor, sunt aliniate ca într-un muzeu.

Nimic nu mai arată că acolo ar fi locuit oameni. Nicio mişcare prin bătătură, niciun măcănit de raţe sau cotcodăcit de găini. Noaptea nu se aprind lumini la fereşti, nici măcar lămpile de odinioară. Singurele forme de viaţă sunt zăvoaiele care înghit tot şi zburătoarele care ciripesc prin copacii atotbiruitori.
Iată casa cu etaj de pe dreapta: aici a locuit un negustor priceput, care făcea bani din orice, de la vin şi ţuică la fân pentru caii trecătorilor; sigur, avea şi vad bun. În paragina de alături era pe vremuri Poşta, iar puţin mai încolo Primăria. Vizavi îşi făcea veacul un alt proprietar de prăvălie, un hangiu despre care a scris şi Vlahuţă în „România pitorească”. Între negustorii satului era concurenţă, nu glumă. Acum, singura concurenţă este între bozii şi bălării.

La prima răscruce, într-o casă ascunsă sub coroana unui măr, trăia nea Costică, brutarul. Făcea o pâine grozavă. Cea mai bună pâine din lume.

Ceva mai încolo, la casa cu coloane, se simte bunul-gust al boierilor de odinioară. Din acea curte au plecat în lume şapte oameni de toată isprava – copiii bătrânei care, evident, a murit singură.
Peste drum se înalţă o clădire-monument, ridicată între cele două războaie. O minunăţie prin care, acum, aleargă şobolanii şi pasc caprele. Cinci case la rând, paragina e totală. Acum treizeci de ani, toate erau locuite de oameni gospodari, care ştiau ce e nedeia de Sântămărie şi porcul de Crăciun. Câţiva ani a mai oprit câte-o maşină la poartă, apoi s-a lăsat liniştea sfârşitului de lume.

Şi tot aşa până la capătul uliţei. Casele au rămas, tăcute ca într-un muzeu, dar sufletul lor s-a mutat în altă parte. La Craiova, la Bucureşti, în Italia, în Spania, în Canada sau la cimitir.

Grigore Cartianu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *