ŞIRUL CU PATIMI – IOAN ANDREICA

Filed under: Cultura |

Dacă deschizi coperţile nevăzute ale acestei cărţi şi citeşti poemele, ai bucuria nemăsurată de a păşi într-o lume fascinantă a iubirii, asemănătoare unui nufăr alb, pe care s-au aşezat câteva lacrimi de rouă. În această lume inefabilă, nu pluteşte niciun nor de supărare şi nicio undă de răutate nu adie dintre poemele înflorite pe coala albă de hârtie. Doar contrastele „patimilor” ne dau târcoale, ca nişte ispite transformate în sirene.

“ Patimile “ poetului sunt la fel de minunate sau paradoxale ca: răsăritul soarelui într-o dimineaţă de vară, gustul cireşelor amare, mirosul florilor de salcâm, fiorii primului sărut sau durerea despărţirii, neînţeleasă niciodată de adevăraţii îndrăgostiţi. Toate aceste “ patimi “, transformate în poeme, animă sufletul poetului, dar în acelaşi timp îl şi chinuiesc în: stările de veghe, de meditaţie, de rememorare, de reflexie, pentru că, nu-i aşa, timpul este ireversibil: “…trupul îmi arde în patimi/ destinul ce mi-a fost ursit/ îl port pe şirul cu patimi…( şirul cu patimi).

Cartea este structurată în trei faţete ale lumii interioare. Această lume interioară este conectată la măreţia lumii exterioare, parte a creaţiei divine: “ Dincolo de zid “; “ Anotimpuri “ şi “ Umbra Liniştii “. Această interconectare a universului interior al poetului cu lumea înconjurătoare se materializează în poeme profunde, unde abstractul trăirilor îl regăsim “ tradus “ prin intermediul mijloacelor artistice, specifice poeziei : “…drumul dintre început şi poem / rătăcite unde/ prin mii de secunde/ viori nepătrunse/ în inimi ascunse/ ferestre spre grădina gândului…( semn ) “ . Dincolo de zidul propriului trup, întîlnim observaţiile poetice surprinse cu eleganţă în versuri, care accesează imaginaţia cititorului. Ai senzaţia că aceste imagini poetice sunt aievea, ca o sinteză, ca o analiză introspectă completată cu comparaţii, personificări şi metafore culese din lumea reală: “…dincolo de zid/ neputincios în faţa vrerii/ mă leagă amintiri cu bunici şi pruni…( dincolo de zid ) “; “ … izvoarele au îngheţat/ animale respiră prin obloane transpirate/ săniile s-au retras din drumuri/ sărbătoarea se aşează prin vetre/ copiii spun poveşti cu babe cloanţe şi feţi frumoşi/ gerul desenează pe ferestre… întru priviri/ două stele/ surori/ îmi veghează somnul/ rănit de vise…( toate nopţile au un sfârşit ).

În subcapitolul intitulat “ Anotimpuri “ regăsim observaţiile poetice din mediul existenţial, palpabil, suprapuse peste trăirile interioare ale „patimilor” poetului. În această lume întîlnim, prin intermediul poemelor, o iubire nemuritoare neîmplinită, patronată de un dramatism debordant:”…printre flori sub clar de lună/ nu am îmbrăţişat făptura ta / niciodată/ dar te-am iubit dintotdeauna…( te-am iubit întotdeauna )”; “… iubirea/ rătăcită/ prin pajiştea sălbatică/ culegea flori de fân… (şi îngerii se duc)”.

În alte situaţii pătimaşe, poetul apelează la personificări pentru alinarea durerii provocată de îndelunga aşteptare a iubitei, care, în realitate, n-a venit niciodată: “…închis în linişte/ crângul înverzit/ mă adoptă/ o mângîiere din codrul/ încărcat de ploi/ peste pragul casei trece… ( în aşteptarea ta) „. În câteva poeme, regăsim “ patimile ” surprinse de un dramatism retoric paradoxal:“ …spune-i iubito / că nu ne mai iubim/ şi dacă nu mă ascultă/ pe deplin / eu la tine îl las/ în veci/ amin (gând nebun ) ;” …nu veni/ fără lumina nopţii/ să aduci cu tine / toate umbrele pădurii/ să aduci floarea de vişin / aşezată în părul tău/ la umbra carului mare… (mă vei găsi) „.
În cel de-al treilea subcapitol intitulat “ Umbra liniştii” poetul Ioan Andreica rememorează prin intermediul poemelor misterioasa iubire păstrată în suflet de-a lungul anilor. “ Umbra liniştii” este locul de refugiu al poetului, este tărâmul unde “trăiesc” în continuare cele mai frumoase clipe ale unei iubiri platonice. Toate stările acestei iubiri sunt patimi dulci, conservate de poet, estompate în timp în aceste poeme inedite. În “ umbra liniştii ” amintirii, mai pâlpâie timid speranţa: “…tristeţea/ cade peste liniştea/ din mine/ orfan de dragoste/ plutesc în amintiri/ noaptea îmi acoperă genele/ peste ochi-mi plânşi/ în veghe/ însângerat de iubire…(tainele nopţii)”; „…eu pun cuvinte/ în brazde imaculate/ pe alb/ iubirea noastră/ străbate umbra liniştii/ …( umbra liniştii ); „ …un poem/ urmăreşte pasul tău/ spre a doua zi/ ne mângîie speranţa/ spre a reînvia/ mai tineri ca dintâie… ( mai tineri ca dintâie ) „.

La întrebarea, adresată de un sofist lui Thales din Milet: Care este lucrul cel mai constant ?, acesta a răspuns: Speranţa, pentru că omul continuă să existe şi după ce a pierdut totul ! ŞIRUL CU PATIMI, al lui Ioan Andreica, îl purtăm cu toţii la gâtul amintirii şi sperăm că într-o zi pământeană sau nepământeană… iubirii dintâi îi vor creşte aripi.

Dumitru Ţimerman

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *