PSD

Îndemnuri la… spre mai bine!

Filed under: Editorial |

De multe ori ne imaginăm că în grijile noastre de toate zilele şi în greutăţile ce le întâmpinăm nu trebuie să lipsească o stare de apăsare şi chiar de panică. Eu nu i-am înţeles, dar nici nu i-am judecat pe cei care adoptă o atitudine calmă faţă de amărăciunile vieţii. Este cu neputinţă să nu resimţim povara grijilor pusă pe umerii fiecăruia. Mă gândesc la pătura socială majoritară, cea săcracă, care-şi numără bănuţii pentru pâinea copiilor. Conştiinţa acestor greutăţi este, pentru ei, inevitabilă, dar ea nu trebuie să ne lipsească de capacitatea de a simţi bucurie şi de a ne folosi de razele luminii trimise nouă. Am constatat că îngrijorarea şi descurajararea nu numai că nu ne ajută să ne facem datoria, dar ne fac şi rău. Azi plăteşti două facturi şi când te întorci de la caserie găseşti o a treia si a patra! Te intrebi, oare câte mai vin şi cât de mult le încarcă „constiincioşi” de fruncţionari? De fapt, ei, cei de mâna a 3-a şi a 4-a fac marele rău în societate. Ei fac să se întârzie sau să se piardă o serie de lucrări importante pentru masa de contribuabili, uitând că sunt plătiţi tocmai de aceştia. Şi câţi sunt în fiecare instituţie care „ard gazul de pomană”, fără a şti ce rol au în angrenajul în care e intrat! Ei nu ştiu că duhul agitaţiei noastre şi permanenţei nelinişti ne răpeşte acele puteri pe care le putem primi doar din duhul conştiinţei lor, a blândeţii, a bunului simţ şi, desigur, al nădejdii în Dumnezeu. Ei, cei care ar trebui să fie slugile poporului, după cum se poartă, vor da sufletului lor, pacea desăvârşită, de care au atâta nevoie. Toţi cei care conduc trebuie să aibă un duh, dăruit de Sus şi să se dăruiască în ostenirea lor nu aparte de Dumnezeu, ci în împărtăşire cu El. Adesea, în neliniştea noastră, ne străduim să facem tot felul de lucruri ce ni se pare că suntem datori să le facem, şi ele par să ne scape printre degete. Ar fi bine, de multe ori, dacă am înlocui uneori agitaţia prin retragere, să lăsăm lui Dumnezeu povara pe care nu suntem în stare s-o purtăm. De multe ori nu-i bine să te bazezi doar pe propriile forţe, că nu vom reuşi în multe ce ne-am propus. Ştiu bine că nimeni nu dobândeşte imediat experienţa vieţii. Este nevoie de mulţi ani pentru a smeri voinţa noastră nesupusă, pentru a preface iritarea noastră în blândeţe, a „pune pază gurii” noastre pornite pentru o flecăreală fără folos, ori chiar dăunătoare. Trebuim să primim toate cu duhul blândeţii, dar să nu privim cu seninătate nereuşitele din jurul nostru, crezând că toate au o latură luminoasă. Încercările de a schimba totul în bine ne vor aduce pace în suflet! Ţăranul, de când e lumea, a aruncat sămânţa, pământul a primit-o şi el a nădăjduit într-o recoltă mulţumitoare. El ştie că secerişul nu trebuie grăbit şi nu trebuie să tulburăm sămânţa ascunsă în sânul pământului, ci să aşteptăm cu răbdare şi cu nădejde. În ultimul timp se poate constata, în toate sferele vieţii publice că inima omului este mai vicleană şi mai stricată din firea sa. De aceea îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea o inimă nouă, ceea sub ascultarea Sa. Iisus a făgăduit că va veni şi va face lăcaş în inima omului. Mă întreb, oare va putea locui într-o inimă întinată, nerenăscută încă? Sigur, Iisus va înfrumuseţa acest locaş înainte de a se muta în el. De aceea, noi, oamenii ce ne „lovim” unii de alţii în fiecare zi, trebuie să ne cunoaştem, să ne ajutăm şi să ne iubim! Chiar dacă au trecut două mii de ani de când Domnul a făgăduit prin cuvintele sale, este gata oricând să le îndeplinească ori de câte ori cerem de la El asta.

Am amintit, în rândurile de mai sus, lucruri ştiute, auzite din Sf. Liturghie şi în discuţiile dintre noi. Le ştim bine şi avem convingerea că sunt cele bune, dar trebuie să ne controlăm în tot ce facem, să fim mai chibzuiţi şi să căutăm să facem bine pentru cei din jur, indiferent pe ce poziţie socială te afli! Să nu uite conducătorii de azi sau cei ce urmează, că sunt doar faptele bune pentru semeni. Să lase loc de „bună ziua”, să nu lupte pentru a agonisi averi, că numai rău îşi fac şi finalul este pentru toţi acelaşi: o trecere prin viaţă şi … odihna cea veşnică! Să aibă în faţă mereu lucrarea lui Dumnezeu, renaşterea şi mântuirea sufletului omenesc! Să-şi pună problema orice conducător dacă este vrednic de o asemenea sfântă şi înaltă chemare? Poate, oare, să sădească binele în sufletele oamenilor altfel decât cu suflet curat şi cu inima curată? Să nu uite că omul este doar o unealtă în mâinile Domnului, dar una conştientă şi, prin urmare, responsabilă! Fiţi cu toţii tocmai aşa!

Teodor Curpaş

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *