Vorbim destul de des, cu mândrie, despre Liviu Rebreanu, acest patriarh al romanului românesc contemporan.
Se vorbeşte în clasele de liceu, vedem pe micile ecrane şi, mai rar, pe cele mari, filme realizate după romanele lui Liviu Rebreanu. Ne amintim de discursul scriitorului, de recepţie la Academie, „Lauda ţăranului român”, din care a scos concluzia că „strămoşul tuturor este ţăranul român”, că „Ţăranul e începutul şi sfârşitul!” Pentru că am fost un neam paşnic de ţărani ne-am putut păstra fiinţa şi pământul. Ne dăm seama, indiferent de pregătire, că ţăranul e „Comoara de poezie”, e “îndreptarul culturii şi păstrător efectiv al teritoriului naţional.”
Cam aceste lucruri le susţinea Rebreanu în discursul său la Academie. Scriitorul a fost mereu în freamătul vieţii, cunoscând mai bine talpa ţării, cu cea mai veche meserie de pe pământ dând numele sfânt al patriei cu brazda veşniciei. De când se ştie, ţăranul a dus greul ţării pe umerii săi, încrezător în Bunul Dumnezeu, îndurând, cu ochii spre cer, umilinţe şi implorând mereu ploaia şi rodul, iar cu sabia şi plugul a apărat pâinea, limba, tradiţiile şi obiceiurile neamului.
Am învăţat şi ne-a intrat bine în minte că ţăranul a aşezat Ţara înainte de toate, fiind mereu veşnicul bun de plată, a suportat cote şi taxe împovărătoare, cu pensii CAP-iste şi câte şi mai câte! Ţăranul a făcut istoria, ştiinţă bazată pe adevăr, de care-şi bat joc unii şi-o fac „alternativă” după bunul lor plac! Ţăranul român şi-a văzut mereu ţara frumoasă, bogată şi rotundă, iar azi spune îngândurat: „Ţară bogată şi frumoasă, pe mâna cui ai încăput?”. Se întreabă pe drept cuvânt pentru că a învăţat din învolburările şi dramele istoriei. Mai bine ca ţăranul român, nimeni nu cunoaşte adevărata istorie. Restul îşi dă cu presupusul şi face „politica” vremii! De câte ori îmi spun, văzând ce se întâmplă în Parlament, că lipseşte un Moş Ioan Roată, să explice că ţara suferă de lipsuri şi de indiferenţa fiilor ei, trimişi în Marele Sfat al Ţării, în „Sfatul înţelepţilor”!
Nici nu se mai aminteşte de Răscoala din 1907, de morţii mulţi, de sacrificiile făcute de ţărani! Parcă această categorie socială n-a existat şi nici nu-i băgată în seamă. Vorbim despre ţăranul român pronunţând procente, drumuleţe şi poduleţe, nu de sufletul acestuia, de trăirile sufleteşti ale lui! Să-i vezi în sărbători în bisericile localităţilor din judeţ, ţi-e mai mare dragul şi-ţi vine să te închini lor. Am filmat în catedrala din Turţ, cu 3000 de credincioşi îngenunchiaţi şi cu balcoanele arhipline! Câtă credinţă, Doamne! Să-i vezi coborând de la biserică în frumoasele straie oşeneşti, o ploaie de oameni cu suflet mare şi puternic, de toată admiraţia!
Să-i priveşti pe orăşenii din Tăşnad rugându-se într-o minunată catedrală sau pe cei de la Santău sau Băbăşeşti! Când stau şi mă gândesc, îmi dau seama că aceştia, despre care vorbesc, formează puterea ţării! Sunt de admirat! Sunt mândru de ei şi, cred, sunteţi cu toţii mândri! Căci mândria şi dreptul de a vorbi nu-l mai poate lua nimeni! E un lucru câştigat!
În fond, ce doreşte ţăranul? Nu-i un pretenţios. Vrea lumină şi dreptate! Acum, în zilele tulburi ce le trăim, să nu turnăm gaz pe focul nemulţumirilor! Să judecăm profund orice se face pentru cei de jos, că ora exactă, ori vrem ori nu vrem, se dă de acolo! Spusele IPS Iustinian, că poporul este suveran, iar aleşii trebuie să fie sclavii sau servitorii poporului, sunt atât de actuale. Aceştia trebuie să fie total în slujba celor mulţi. Nu este timp de răzbunări şi discursuri puerile.
Voi, conducători, rămâneţi credincioşi neamului şi limbii române! Nu uitaţi că suntem neam răbdător, primul creştinat, născut în Europa sub semnul Crucii!
Teodor Curpaş