Spectaculoasa poveste de viaţă a uneia dintre cele mai valoroase personalităţi culturale ale Sătmarului

Filed under: Anchete&Reportaje,Locale |

Otilia-1

Colaboratoare la diverse periodice române, maghiare, franceze, americane, Otilia Marchiş a fost o publicistă ambiţioasă, pentru care ziaristica însemna neobosite exerciţii de digitaţie, pentru viitoarele sale proiecte literare. Sătmăreanca s-a afirmat mai ales în critica de artă, spre care se orientează încă din tinereţe, în epoca studiilor de la München. Laurii unui premiu academic (Premiul „Le Blanc” al Academiei Franceze) ce încununează lucrarea sa despre Bourdelle îi aduc consacrarea şi recunoşterea virtuţilor sale de critic al artelor.

Vocaţia ei literară, descoperită prin publicistică, îşi găseşte adevărata împlinire în proze nonfictive, de tipul memorialisticii, şi mai puţin în beletristică. O traiectorie existenţială de excepţie decide valorificarea unor disponibilităţi literare. Ocolul pământului declanşează suita impresiilor de călătorie, prietenia cu marele poet Ady Endre îi inspiră paginile evocatoare din jurnalul intim, iar admiraţia şi ataşamentul faţă de A. France o aduc în intimitatea scriitorului francez, pe care-l însoţeşte în voiajul italian, rememorat în Plimbările lui Anatole France. Gilberte Brassaϊ spune despre Otilia că „era zgomotoasă şi foarte vorbăreaţă. Uneori era excesiv de preţioasă, alteori emoţională, îi plăcea să înjure masiv”. Otilia este cea care l-a susţinut şi introdus în lumea bună a Parisului. Împreună cu Carmen Sylva şi Hortensia Bengescu l-au convins pe Rodin să-l ia elev pe Brâncuşi. Totuşi acesta din urmă nu rămâne mult sub aripa lui Rodin, pentru că un geniu nu poate să crească la umbra unui alt geniu. Amândoi însă aveau în comun pasiunea pentru femei frumoase, rafinate şi speciale, iar Otilia se încadra perfect în această categorie. Anatole France, cel căruia i-a fost aproape o perioadă îndelungată de timp, spunea despre ea că „are o figură frumoasă”.

O rebelă prin definiţie şi care a iubit cu multă pasiune
Fiica protopopului unit Gheorghe Marchiş şi a Miei (născută Vultur), Otilia s-a născut pe 8 octombrie 1873, în localitatea Homorod, judeţul Satu Mare şi s-a stins din viaţă pe 26 august 1951, la Budapesta. În anii de şcoală de la Carei se înfiripă prietenia cu colega ei Kaffka Margit, renumita scriitoare maghiară de mai târziu, prietenie întreţinută până la capăt de o afecţiune constantă şi sinceră.

Otilia a fost mai mereu o fire rebelă şi care a iubit cu mare pasiune. Se căsătoreşte de foarte tânără cu Cornel Cosmutza, care era pe atunci şef de poştă la Sarajevo. Din cauza muncii soţului a călătorit mult, în primul rând în Asia şi Japonia. Şi-a publicat impresiile de călătorie în revista Luceafărul, după ce debutase, în 1903, cu texte asemănătoare în revista din Budapesta “Uj Idok“ (Timpuri noi), sub titlul “Plimbări prin lumea largă“. În limba maghiară e cunoscută cu porecla Itóka, iar cărţile şi le-a publicat sub numele de Kémeri György.

Se desparte rapid de primul soţ, apoi pleacă la Viena şi la Munchen, unde se înscrie la Academia de Arte Frumoase. În anul 1909, l-a cunoscut pe scriitorul francez Anatole France, cu prilejul unui interviu realizat cu acesta, după care a lucrat timp de câţiva ani ca secretară a scriitorului. Fiind atras de şarmul ei irezistibil France s-a îndrăgostit de Otilia, şi împreună au făcut o călătorie în Italia. Despre călătoria din Italia şi despre amintirile sale France a scris cartea cu titlul: Promenades d’Anatole France. După ce France a primit premiul Nobel (1921), Otilia a scris mai multe cărţi despre marele scriitor, contribuind la cunoaşterea scriitorului francez şi în zona nostră. Cărţile sale despre France sunt: Anatole France barangolásai (Pribegiile lui Anatole France), Bp., 1925; Anatole France sétái (Plimbările lui Anatole France), Bp., 1928.

Otilia-2

Nu şi-a terminat studiile, s-a mutat la Paris, unde a lucrat ca ziarist şi unde l-a cunoscut pe Bölöni György, critic literar maghiar, cu care s-a căsătorit în 1912. După primul război mondial s-a întors la Budapesta. În 1918 Bölöni a fost numit ambasador în Olanda, dar din cauza faptului că şi-a păstrat funcţia şi în timpul Republicii Sfaturilor a fost arestat. În 1923 a plecat în exil, stabilindu-se iarăşi la Paris.După terminarea războiului, în 1945, la chemarea Marii Adunări Naţionale, familia Bölöni se întoarce la Budapesta. În curând, Bölöni este numit ambasador şi ministru plenipotenţiar al Ungariei în Olanda. Din august 1948 şi până în septembrie 1950, Otilia trăieşte la Haga, colaborând cu soţul ei la îndeplinirea obligaţiilor sale protocolare. În aprilie 1949, un scurt sejur pe Riviera îi reaminteşte de călătoriile sale din tinereţe în Orient, după cum lalelele din Olanda îi aduceau aminte de cultul nipon al florilor. Întorşi la Budapesta soţii Bölöni se numără printre intelectualii de frunte ataşaţi noului regim. Otilia îşi continuă jurnalul, consemnând activitatea şi succesele de orator ale soţului ei.

Tot mai slăbită şi mai obosită, ea se simte învinsă de boală şi de bătrâneţe. În staţiunea Héviz de la Balaton, cu o zi înainte de a muri răsfoieşte o scriere a sa, inspirată de călătoriile din tinereţe. O hemoragie cerebrală pune capăt vieţii sale, la 26 august 1951.

Victimă a represaliilor regimului lui Horthy
O altă experienţă unică şi şocantă prin dramatismul ei (perioada petrecută în închisoarea horthystă) stă la temelia tulburătoarelor amintiri din Cartea suferinţelor. Martoră şi victimă a represaliilor noului regim al lui Horthy, instalat după răsturnarea Republicii Sovietelor, Otilia Marchiş se simte datoare să depună o mărturie acuzatoare în procesul niciodată casat al ororilor fascismului. Ea scrie dintr-o răsuflare Cartea suferinţelor, unul din primele semnale ale apariţiei nazismului. Confesiunile ei alcătuiesc dosarul unor teribile atrocităţi, supus judecăţii lucide ale omenirii. Concepute sub forma unor note de jurnal intim, redactate sub impresia unor trăiri fierbinţi, imediate, memoriile scriitoarei careiene reţin, dintr-o experienţă personală, elementele definitorii ale unei lumi absurde, surprinse într-un moment acut de criză, când nedreptatea şi liberul arbitru lăsau câmp deschis celor mai cumplite abuzuri.

Nicolae Ghişan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *