Stelele cad…dar nu dispar!

Filed under: Editorial |

Nu cred că există om care, atunci când trece prin momente grele în viață, să nu se gândească la Dumnezeu. Știu sigur că așa este. Mai mult, am simțit-o și eu, în ultimul timp, când am avut ”dialog” cu moartea, aproape acceptând-o, știind că și ea face parte din viață. Interesant, mi-au venit în minte crâmpeie din versurile lui Grigore Vieru, scrise cu o sensibilitate ieșită din comun, versuri care au fost rostite la 15 ianuarie 2009, ziua accidentului când se întorcea de la o sărbătoare închinată lui Eminescu. Sfârșitul lui Vieru seamănă teribil de mult cu cel al Doinei și Aldea Teodorovici.
Ce versuri, Doamne: ”Nu am, moarte, cu tine nimic…/Eu nici măcar nu te urăsc/Cum te blestemă unii-vreau să zic/ La fel cum lumina pârăsc/ Dar ce-ai face tu și cum ai trăi/ De-ai avea mamă și ar muri?/ Ce ai face tu și cum ar fi/ Dacă ai avea copii și ar muri?/ Nu am, moarte, cu tine nimic/ Eu nici măcar nu te urăsc/ Vei fi mare tu, eu voi fi mic/ Dar numai din propria-mi viață trăiesc/ Nu frică, nu teamă/ Milă de tine mi-i/ Că n-ai avut niciodată mamă/ Că n-ai avut niciodată copii.”
După un an de la ”plecarea” lui Vieru, clepsidra vieții și a vremurilor lui, ne-am adus aminte de 27 august 1989, când, alături de valoroși înaintași basarabeni, la prima Mare Adunare Națională de la Chișinău, cereau, cu glas îndreptățit, repunerea în drepturi a limbii române, a alfabetului latin, a Tricolorului, simboluri ale ființei noastre, ale neamului! Era timpul în care centenarul morții lui Eminescu îl asculta pe Vieru citind poemul cutezător, chiar în apropierea Zidului Kremlinului, intitulat ”Cuvântul scrisului nostru”.

Grigore Vieru, pentru cei care l-au cunoscut, pentru cei care l-au citit, pentru cei care au auzit vorbindu-se despre el, rămâne autorul multor cărți. Amintesc ”Izvorul și clipa”, ””Rădăcina de foc”, ”Alarma”, ”Strigat-am către tine”, ”Taina care mă apără”. Grigore Vieru, prin scrierile sale, a devenit o simbioză între neam și timp, dându-i-se cinstirea cuvenită celui mereu, păzind poezia și ființa noastră națională, dintotdeauna pentru totdeauna, cum spunea Ion Brad. Nu întâmplător Mihai Ghimpu spunea: ”Poezia sa, genial de simplă”, iar Adrian Păunescu spunea că a devenit, pentru toți foștii noștri cosângeni ”Izvor limpede și întremător”. Vieru rămâne o legendă și prin versurile lăsate: ”Ușoară, maică, ușoară/ Ca-i putea să merg călcând/ Pe semințele ce zboară/Între ceruri și pământ”.
Prin tot ce a scris, prin aparițiile sale, prin frumoasele interviuri, prin comportamentul său, Grigore Vieru a fost și rămâne cel pe care ”Dumnezeu l-a sărutat pe frunte. Dar tot atunci, Cel de Sus l-a sărutat și pe suflet” (Nicolae Dabija). Este atât de clar că Vieru nu doar a scris în Limba Română. Vieru a trăit în Limba Română. Interesant, documentându-mă, am aflat că Adrian Năstase spunea despre Grigore Vieru: ”A fost poetul unui neam, nu al unui stat!” E clar că poezia lui apare ca o replică celor care susțin că ar fi vorba despre două popoare, două limbi, două culturi, două pământuri. A fost și este un altfel de Eminescu al românilor. Arată conștiința valorii imense a limbii și merita un Premiu Nobel pentru poezia închinată mamei. Îl știm sfios, prietenos, statornic și devotat în relațiile cu oamenii de litere, de multe ori nestatornici, mereu plângând între noi, într-un Testament numind ”Limba Română – Oastea Noastră Națională”.

Consider că Grigore Vieru n-a fost iubit și prețuit îndeajuns, pe măsură. Nu s-a ținut cont de ceea ce s-a decretat: ”Mamă, tu ești patria mea”, ”Cel prieten cu ploaia și cu iarba”, ”Trei culori și o singură ființă, o singură credință”. Poate de aceea n-a fost iertat nici dincolo de mormânt, l-au bălăcărit cât și cum au vrut. Ar trebui să-și ceară scuze cei care seamănă în jurul lor numai beznă. Așa ar trebui să-și ceară scuze mulți cioflingari față de poetul național Mihai Eminescu. Doar ”Flacăra” l-a comemorat mereu pe Grigore Vieru, cinstindu-i memoria și dând ”Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu tot ce este a lui Dumnezeu”.

Au trecut ani de la plecarea lui Grigore Vieru, chemat de Domnul Îndurărilor și, sper că acest popor va ști să-l păzească și să-i ducă mai departe idealurile, să-l facem să simtă bucuria sărbătorii neamului său. Numai așa el este etern!

Oare când vom ști să ne apreciem valorile? Oare când vom ști să trăim demnitatea și mândria că suntem capabili să-i apreciem pe cei mai buni din jurul nostru? Oare când vom ști să demonstrăm lumii că, prin tot ce facem, suntem români? Am scris aceste rânduri cu bucuria că, încet, încet, realizez câte ceva din întrebările de mai sus.

TEODOR CURPAȘ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *