Mi-e dor de toamnele de altădată

Filed under: Editorial |

O frunză disperată se zbate-n părul unei sălcii plângătoare. Din ochii Toamnei curg râuri de-ntrebări iscoditoare. Obositoare chipuri ţintesc câmpii împovărate de brumele târzii. Pe chipul tău strălucitor, distinsă Toamnă, planează închipuite sărutări de catifea. Se zbat dorinţe-n carapacea tăcerii câmpiei învăluită de mister.

De-atâta căutare s-au mistuit regrete pierdute prin albele odăi. Un sol din cerul plin de grădini bogate, cu fructe interzise, păşeşte lin pe-obrazul ferestrei deschisă către Nemurire. Dansează trupul diafan în patria imaginaţiei nedefinite. Superbul ritual al Dragostei încolăceşte trupuri înfierbântate de nedeclarate pofte. În sălbatice scenarii se bălăcesc actori încorsetaţi de dramele ireale ale Toamnei.
Se-anunţă o toamnă în care ploile sălbatice se vor prinde de mână pe cer. Ploile vor valsa cu frunze muribunde: de castan, prun, piersic, nuc, mere gutui… Faţa plină de riduri a pământului va fi îngropată de şiroaie gulerate coborâte din norii mohorâţi de plictiseală. Mustul revărsat, cu miresme fermecate, din boabele de struguri aurii sau rubinii se va strecura în suflete pustiite de singurătatea icoanelor amintirii. Vântul va şuiera ca un fecior prin culturile de porumb sfâşiate de prima brumă coborâtă din ţinuturi glaciale.

Mi-e dor de toamnele de altădată! Bat la porţile Copilăriei cu amintiri neprihănite ascunse în palmele nepieritoarei bunici. Peste trăirile de altădată s-au aşezat struguri cu pahare de cristal pline cu must roşu nepământesc. Stafiile porumbeilor, ce strălucesc în inima fierbinte a zilei de toamnă senină, stau aşezate pe acoperişul şurii bătrâne.

Mi-e dor de paiele aurii din patul de stejar luminat de flacăra unduitoare a lămpii cu petrol stelar. Ploile reci se transformă-n lacrimi de dor scurse pe povârnişul anilor poleiţi de încărunţeala merelor-gutui. Mi-e dor de mâţele suite pe acoperişuri bătrâne, acoperite cu paie, de paşii lor delicaţi mitraliaţi de croncănitul ciorilor, în orele răcoroase ale înserării. Nucile toamnei mai dorm în costumele verzi, pocite, despicate de primele ploi nocturne alungate de-un Răsărit călduţ. Mi-e dor de perele aurii şi piersicile pufoase din grădina clopotarului Toma.

Da, mi-e dor de nunţile neprihănite ale satului vegheate de îngeri, vestite de dangătul clopotului fermecat. Mi-e dor de puii de vrabie căzuţi, repuşi în cuiburile clopotniţei vechi. Mi-e dor de silvoizul fierbinte de prune, pe jumătate fiert în căldarea cea mare, savurat cu lingurile de lemn de copiii pofticioşi…reîntorşi de pe uliţele prăfuite ale satului. Mi-e dor de poveştile bunicilor încercaţi de războaiele fratricide. Ieri, caii de pe uliţe se scăldau în praful ruginiu al serilor. Fumul cuptoarelor lua forme diabolice pe fondul inevitabil al anotimpului veşted…în lumea acoperişurilor cu paie unde trăieşte muzica laptelui dulce strecurat în oale de lut ars.

Mi-e dor…, mi-e dor…, mi-e dor de mirosul frunzelor multicolore rotite din pădurea de la capătul satului, de cozonacii cu nucă rumeniţi în cuptoarele strămoşilor. Mi-e dor de cei mai dragi, dintre cei dragi, strămutaţi în Lumea nemuritoare a Luminii, unde toate aceste trăiri n-au cunoscut blândeţea amăruie a Dorului pământean. Totuşi…mi-e dor de Dorurile acestea îmbrăcate în haina Misterului Bucuriei Divine.

Dumitru Ţimerman

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *