More

    “Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”

    Bucurie în aer, bucurie şi pe pământ! Este sentimentul dominant în această lume, hărăzită de Dumnezeu! Am intrat în cel de-al III-lea mileniu de credinţă creştină, marcat prin ceva de neimaginat : prima vizită în România, pentru prima oară în lumea ortodoxiei, a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea. S-au învăţat multe lucruri atunci, începând  cu Sfânta Liturghie din Piaţa Unirii, locul pe care se înalţă acum “Catedrala Mântuirii Neamului”, unde Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, i-a înmânat icoana Sfântului apostol Andrei, creştinătorul nostru, apoi adunarea ecumenică din Parcul Izvor, Catedrala Sfântului Iosif, întâlnirea la Palatul Patriarhal, apoi gestul creştinesc de la Cimitirul eroilor căzuţi în 1989, la Belu 2, sau din mesajul adresat tinerilor etc. Oricum, românii prezenţi au desluşit că vindecarea de dezbinare poate fi posibilă doar prin comuniune, prin iubirea faţă de Dumnezeu, prin iubirea aproapelui. Istorică cu adevărat, vizita Sfântului Părinte într-o ţară ortodoxă latină a constituit, timp de trei zile ,“ O singură cântare de preamărire a numelui lui Dumnezeu”. Evanghelia vieţii veşnice, faptele apostolilor, pericopa femeii samarinence, mesajele Sanctităţii Sale şi ale Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, adresate binecredinciosului popor român de pretutindeni, tuturor fiilor şi fiicelor Tatălui Ceresc, sub semnul florii de crin, simbolul veştii celei bune aduse Preacuratei Maria, dovedesc că, la Bucureşti, s-a făcut istorie, s-au întins punţi de încredere şi de înţelepciune. În cele trei zile, din Bucureşti, din acest Ierusalim românesc, capitala creştină a lumii, în dangătul clopotelor Patriarhiei, a plecat un mesaj clar : există ceva deasupra barierelor noastre terestre şi mentale – dimensiunea cosmică a mântuirii omenirii! A fost o lecţie şi mesaj pentru întreaga creştinătate, că, sub icoana lui Hristos, doar se pot vindeca rănile dureroase ale  rupturilor şi ale trecutului celor care împreună am împrăştiat suferinţele, că Dumnezeu este iubire. “Vindecaţi – spunea Sfântul Părinte – rănile trecutului prin  iubire”, dincolo de graniţele spirituale de alţii impuse. Din această insulă latină în marea slavă au răsunat rugile şi poezia imensă a comorii comune a celor două Biserici cu vocaţie specifică, preamărindu-l pe Hristos, calea, adevărul şi viaţa : “Fericiţi, cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”, “Fericiţi cei blajini, că ei vor moşteni pământul!”. Se cunosc şi adevărurile cuvintelor Pre Fericitului Teoctist : “Să ne iubim ţara, să-i  iubim pe fraţii noştri!”, cuvinte rostite când i-a  înmânat icoana Sfântului apostol Andrei “care ne-a făcut creştini latini de obârşie răsăriteană”. Românii “răstigniţi de atâtea ori pe Golgota istoriei“, au reuşit să mai dovedescă lumii, încă o dată, că de aici, din România, “singura ţară care poartă numele Romei, cu obârşie latină” vor să transmită lumii, prin Sanctitatea Sa, personalitate marcantă, care a influenţat destinele întregii lumi peste un sfert de secol, nevoia de unire, nevoia de a sparge zidul despărţitor de 1000 de ani între cele două biserici. Au mai dorit românii, atunci, ca Sanctitatea Sa să ducă gândul bun, de pace şi înţelegere, al unui blând popor.Bucurie în aer, bucurie şi pe pământ! Este sentimentul dominant în această lume, hărăzită de Dumnezeu! Am intrat în cel de-al III-lea mileniu de credinţă creştină, marcat prin ceva de neimaginat : prima vizită în România, pentru prima oară în lumea ortodoxiei, a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea. S-au învăţat multe lucruri atunci, începând  cu Sfânta Liturghie din Piaţa Unirii, locul pe care se înalţă acum “Catedrala Mântuirii Neamului”, unde Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, i-a înmânat icoana Sfântului apostol Andrei, creştinătorul nostru, apoi adunarea ecumenică din Parcul Izvor, Catedrala Sfântului Iosif, întâlnirea la Palatul Patriarhal, apoi gestul creştinesc de la Cimitirul eroilor căzuţi în 1989, la Belu 2, sau din mesajul adresat tinerilor etc. Oricum, românii prezenţi au desluşit că vindecarea de dezbinare poate fi posibilă doar prin comuniune, prin iubirea faţă de Dumnezeu, prin iubirea aproapelui. Istorică cu adevărat, vizita Sfântului Părinte într-o ţară ortodoxă latină a constituit, timp de trei zile ,“ O singură cântare de preamărire a numelui lui Dumnezeu”. Evanghelia vieţii veşnice, faptele apostolilor, pericopa femeii samarinence, mesajele Sanctităţii Sale şi ale Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, adresate binecredinciosului popor român de pretutindeni, tuturor fiilor şi fiicelor Tatălui Ceresc, sub semnul florii de crin, simbolul veştii celei bune aduse Preacuratei Maria, dovedesc că, la Bucureşti, s-a făcut istorie, s-au întins punţi de încredere şi de înţelepciune. În cele trei zile, din Bucureşti, din acest Ierusalim românesc, capitala creştină a lumii, în dangătul clopotelor Patriarhiei, a plecat un mesaj clar : există ceva deasupra barierelor noastre terestre şi mentale – dimensiunea cosmică a mântuirii omenirii! A fost o lecţie şi mesaj pentru întreaga creştinătate, că, sub icoana lui Hristos, doar se pot vindeca rănile dureroase ale  rupturilor şi ale trecutului celor care împreună am împrăştiat suferinţele, că Dumnezeu este iubire. “Vindecaţi – spunea Sfântul Părinte – rănile trecutului prin  iubire”, dincolo de graniţele spirituale de alţii impuse. Din această insulă latină în marea slavă au răsunat rugile şi poezia imensă a comorii comune a celor două Biserici cu vocaţie specifică, preamărindu-l pe Hristos, calea, adevărul şi viaţa : “Fericiţi, cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”, “Fericiţi cei blajini, că ei vor moşteni pământul!”. Se cunosc şi adevărurile cuvintelor Pre Fericitului Teoctist : “Să ne iubim ţara, să-i  iubim pe fraţii noştri!”, cuvinte rostite când i-a  înmânat icoana Sfântului apostol Andrei “care ne-a făcut creştini latini de obârşie răsăriteană”. Românii “răstigniţi de atâtea ori pe Golgota istoriei“, au reuşit să mai dovedescă lumii, încă o dată, că de aici, din România, “singura ţară care poartă numele Romei, cu obârşie latină” vor să transmită lumii, prin Sanctitatea Sa, personalitate marcantă, care a influenţat destinele întregii lumi peste un sfert de secol, nevoia de unire, nevoia de a sparge zidul despărţitor de 1000 de ani între cele două biserici. Au mai dorit românii, atunci, ca Sanctitatea Sa să ducă gândul bun, de pace şi înţelegere, al unui blând popor. Nu cu mult timp în urmă am auzit din aceeaşi capitală : “Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”. De data aceasta la vizita Patriarhului Kiril al Rusiei, făcută aici, în România. Este, desigur, o vizită istorică, marcată de cele două ţări şi de întreaga omenire.  Bisericile noastre ortodoxe au multe lucruri comune, mai ales cele pe care le numim “comori ale ortodoxiei”. Rămâne o vizită de importanţă istorică, la fel ca şi cea de întoarcere acceptată de Prea Fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Cei doi consideră că Românie trebuie să rămână un bun exemplu pentru echilibrul în Balcani, când există atâta intoleranţă în preajma ţării noastre tolerante. Rămâne o vizită de neuitat. Am învăţat că neamul nostru are vocaţia unităţii, că este o punte a păcii între bisericile care au acelaşi cuvânt al Domnului. Da! Rămâne o vizită istorică, de neuitat, prin sămânţa speranţei sădită, prin cântarea de preamărire a Domnului. Dumnezeu, care lecuieşte şi ne uneşte pe toţi, ne călăuzeşte calea tuturor spre împlinirea şi celebrarea celor 2000 de ani de la naşterea lui Hristos!  O merită România şi românii de atâtea ori amăgiţi şi atât de greu încercaţi. Acest popor a devenit un “Toma necredinciosul”- unul dintre cei 12 ucenici, cel numit şi Geamăn, care le-a zis însoţitorilor lui că nu va fi convins şi nu va crede că, într-adevăr Iisus a înviat, numai dacă va vedea semnul cuielor în mâinile Lui şi dacă-i va pipăi coasta. Te întrebi în ce să mai creadă, vorba lui Eminescu, “biet român, săracu”, care “ înapoi tot dă, ca racu”, atunci când se vede atât de dispreţuit, de strivit fără milă de indiferenţa sfidătoare, de înfruntarea distantă a mai-marilor zilei? Mă întreb : Dacă n-ar exista televizorul, radioul şi ziarul, cum ar cuteza să comunice “năzbâtiile” cu salariile şi pensiile celor care trudesc şi au trudit toată viaţa? Cum s-ar comporta în faţa mulţimii? Şi, iată… televiziunea îi salvează şi ei stau… bine, mersi liniştiţi! Până când? Lor nu le este frică de Dumnezeu? Aceştia n-au nimic scump! Dar… poporul este cel suveran! Şi vocea lui dictează!

    Teodor Curpaş

    ȘTIRI RECENT ADĂUGATE