18 October 2018
Festivalul Berii Artizanale

Cu Adrian Păunescu despre patrie, limbă, steag şi iubire!

Filed under: Editorial |

Mai zilele trecute, în Oradea, cineva m-a întrebat, cu  o anumită curiozitate şi semnificaţie: De ce-mi place mie Adrian Păunescu? Ce mă atrage în poeziile lui? Cât de actual îl văd? Nu i-am răspuns că-l ştiu pe A. Păunescu drept cel care a pus pumnul în pieptul furtunii pentru a spune, răspicat, ce dorim noi ca popor acum şi aici , mânaţi de solidara dorinţă a celor cu gândul la Viitorul Neamului. E drept, am mai scris despre Păunescu şi voi mai scrie, fiind poetul care ne-a chemat să apărăm limba, legea strămoşească şi moşia! Pentru că ce s-a câştigat cu sânge nu se negociază niciodată cu cerneală! Poate spune cineva că Adrian Păunescu n-a fost un bun român? Că n-a scris despre soarta Ardealului mai mult şi mai puternic decât ardelenii? Că n-a vrut ca pământul românesc să fie vândut străinilor? Că a luptat pentru ca limba română să nu mai fie sfidată, ci să rămână suportul vieţii neamului nostru, candela dăinuirii unui popor, să fie acasă stăpână! Oricum, nu mai vrem retrocedări din patrimoniul Statului Român urmaşilor de-a şaptea spiţă ai unor grofi, ilegalităţi revoltătoare, comise pe baza unor falsuri grosolane! Nu mai acceptăm ca Biserica Neamului “Mama noastră a tuturor” cum spunea Eminescu – tăria noastră, legea strămoşească să mai fie umilite!  Pentru aceste lucruri a militat A. Păunescu, îndemnându-ne cu suferinţa educată a răbdării, însoţiţi de toleranţa înţelepciunii să luptăm pentru păstrarea fiinţei neamului şi a identităţii noastre multimilenare! Am învăţat de la el să fim uniţi pentru viitorul Neamului. Asta vrem noi, acum şi mereu! Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ajute sub raza de lumină a versurilor lui A. Păunescu, “Rugă de pace, către Dumnezeu şi către Allah” din care am scos câteva strofe pentru dumneavoastră, stimaţi cititori, deşi poezia are 25 de strofe:

Grădinile s-au degradat şi tac

Şi iese fum bolnav din bulbi himerici,

Şi ce absurd începe noul veac,

Printr-o încăierare de biserici.

Otravă multă zace-n toţi, ascuns,

Un vălmăşag de arşiţe şi geruri,

Şi Dumnezeu nu ne mai dă răspuns,

Cum s-a retras, scârbit în alte ceruri.

Popoarele lui Dumnezeu, sub cer,

Oricare-ar fi, au dreptul să existe,

Şi sunt la fel copiii care pier,

 Sub zodii creştineşti sau islamiste.

Dezastrul lumii va escalada

Şi crima va produce alte crime,

Şi moartea va urca pe veci în şa,

 Aşa cum va veni să se exprime.

În port, în gară şi-n aeroport,

Aceeaşi suspiciune generală,

Că toţi murim cu fiecare mort

Şi-aceeaşi aroganţă ne înşală.

Din toţi adrenalina face terci

Şi-n toată aroganţa omenească,

Degeaba, lume, să-nţelegi încerci,

Doar liderii au voie să gândească,

Şi, vai, ne transformăm încet, încet

Într-o nenorocită Atlantidă,

Fără Iisus şi fără Mohamed,

Doar liderii au voie să decidă.

Mileniul trei ne-mbătrâneşte-n ceas

Şi nu se ştie ce-o  să fie mâine,

Puţine bucurii ne-au mai rămas,

Un strop de apă şi un pic de pâine.

Opriţi acest Jihad şi acest Război!

E încă, timp de-a le reface, toate,

Şi, totuşi mai depinde şi de noi,

Întoarcerea la biata libertate.

Din vieţile care absurd s-au frânt

Să reclădim o mistică icoană,

Dreptăţii generale pe pământ,

Şi să salvăm condiţia umană.

Ne ridicăm peste întregul crah,

Şi-n ciuda răzbunării blestemate,

Strigăm la Dumnezeu şi la Allah:

Întoarceţi lumea la maternitate!

Daţi omenie celor ce se bat,

Lumină-n toată lumea spre a face.

Că, şi pentru un război adevărat,

Acum e potrivit să facem pace.

(“Flacăra” 20-26 noiembrie 2015)

Sigur, cele 25 de strofe formează un poem de pace, puternic, plin de simţire, de trăire, implicându-ne pe noi, pe toţi, în aceste impulsuri strigătoare către Dumnezeu şi Allah. Citindu-l pe Adrian Păunescu, îmi aduc aminte că nu l-am predat în liceu şi… regret, dar vinovaţi sunt cei care alcătuiesc programele şcolare, care-l scot treptat şi pe Eminescu, dar am amintit elevilor de multe ori despre el, vorbind de cenaculul “Flacăra”, de descoperirile de talente în toate domeniile de activitate. Doamne, ce mulţi tineri erau la adevăratele întâlniri ale cenaclului acoperit de educaţie ce lipseşte azi, de dragostea de ţară, de neam, de patrie! Lipseşte tinerilor, dar şi multor oameni care ar trebui să fie pătrunşi de sentimentul patriotic. Azi nu se mai vorbeşte de “patrie” şi nu se mai folosesc derivatele acestui substantiv! Păcat! Vom regreta, dar va fi târziu! (Dă-i minte românului!…). Acolo, unde nu încape făţărnicia, linguşirea şi slava deşartă, învrăjbirea şi ura, ci adevărul şi sinceritatea, omul “această trestie gânditoare”, cea “care cugetă”, cu acea cunoaştere şi conştiinţă de sine, ştie că “nu este nenorocire mai mare decât pierderea patriei” (Euripide/, ca patria, de la Homer, Platon, Euripide, Cicero, Pindar, Bacon, Voltaire, Napoleon încoace venind spre Ştefan, Neagoe Basarab, D. Cantemir, Bariţiu, Kogălniceanu, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, I. Neniţescu, Vlahuţă, Iorga, Blaga, înseamnă coeziunea unui neam, sufletul lui, înalt sentiment al gândirii. Patria este de neconceput fără limba ei, fără patriotism, naţionalism curat, dăruire şi sacrificiu!

Teodor Curpaş

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *