Problema organizării şi activităţii muzeale propriu–zise în Transilvania şi Banat după 1918 s-a dovedit a fi de o importanţă deosebită. Apreciind zestrea muzeală transilvăneană, fruntaşii muzeologiei româneşti au stabilit ca obiectiv „a pune noua cultură pe adevăratele ei baze strămoşeşti, pe acea veche cultură nescrisă care este un produs al unei vieţi şi experienţe milenare şi care constituie adevărata comoară de înţelepciune practică şi sufletească a poporului nostru.”
Rolul muzeelor din Transilvania în efectuarea, supravegherea şi controlul cercetărilor arheologice şi etnografice s-a dovedit esenţial în politica de aplicare a legii conservării şi restaurării monumentelor istorice din 1919 şi apoi a celei din 1932 privitor la muzeele şi bibliotecile publice (Legea „Nicolae Iorga”). De altfel începând din anul 1930 în opinia publică românească răzbat tot mai frecvent propuneri de sistematizare, de modernizare şi înnoire în ceea ce privea muzeele din România. Acest aspect s-a concretizat în crearea sau dezvoltarea colecţiilor de etnografie şi artă populară, punând accent pe muzeu şi colecţie publică şi venind în întâmpinarea unei viziuni moderne privind accesul larg al publicului la beneficiile actului şi tezaurului muzeistic. După 1918, la Satu Mare muzeul înfiinţat în anul 1891 de către Societatea Culturală Kölcsey a continuat să existe doar teoretic, însă el nu se mai afla sub autoritatea Ministerului Maghiar de la Budapesta , ci a trecut, potrivit hotărârilor luate la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, sub administraţia Consiliul Dirigent . Conducerea Ministerului Artelor şi Muzeelor a fost încredinţată la 14 martie 1919, consilierului Tiberiu Brediceanu, care i-a înmânat direct domnului C. Diaconovich, studierea muzeelor şi a bibliotecilor din Transilvania. În 19 aprilie 1919, Diaconovich a depus un raport care conţinea un conspect al muzeelor şi colecţiilor susţinute de stat şi propunea înfiinţarea unui inspectorat care să revizuiască inventarele muzeelor şi să administreze toate muzeele din Transilvania . La scurt timp, în 20 ianuarie 1920, Coriolan Petranu a fost numit „Inspector al tuturor Muzeelor din Transilvania, Banat şi Părţile Ungurene, învestindu-l cu toate puterile determinate în legi”, astfel se înfiinţează Inspectoratul General al Muzeelor din Transilvania. Evident, în cercul de competenţă al inspectoratului a intrat şi Muzeul din Satu Mare alături de alte 17 muzee din Transilvania. Din punct de vedere administrativ, Inspectoratul Muzeelor din Transilvania şi-a modificat în mai multe rânduri apartenenţa. Odată cu formarea departamentului de Culte şi Arte, avându-l ca ministru pe Octavian Goga, Inspectoratul a trecut sub conducerea sa, subordonându-se direct şi Secretarului general al Instrucţiei din Cluj. Prin intermediul Inspectoratului General al Muzeelor din Transilvania, „au fost inspectate toate muzeele provinciei şi au fost studiate toate colecţiile, inventarele, lipsurile şi greutăţile funcţionării tratând cu conducătorii în privinţa ameliorării situaţiei nefavorabile … în care se aflau muzeele” . În urma acestui prim control al statului român asupra muzeelor din Transilvania, efectuat în lunile aprilie–septembrie 1920 s-a putut întocmi un raport privind problemele, istoricul şi situaţia muzeelor din Ardeal. Muzeele se confruntau cu probleme atât în ceea ce priveşte inventarul, cât şi modul de expunere, de etichetare, de alegere a obiectelor care sunt expuse, de multe ori apărând obiecte care nu erau reprezentative şi care nu reflectau de fapt rolul şi misiunea muzeului. De aceleaşi probleme sufereau şi colecţiile Muzeului din Satu Mare ce se aflau într-o clădire cunoscută azi sub denumirea de Casa Albă care era total nepotrivită expunerii şi valorificării pieselor de muzeu. De altfel, din cauza lipsei personalului de muzeu și a lipsei banilor, muzeul din Satu Mare nu a putut fi redeschis până în anul 1922. Cu toate acestea, din punct de vedere al patrimoniului, Muzeul din Satu Mare se situa pe locul 20 între cele 27 de muzee înfiinţate în Transilvania până la primul război mondial. Acest lucru se datora poate şi lipsei de interes pe care o manifestau oficialităţile oraşului pentru făurirea unui loc în care să fie depozitate şi expuse bunurile de patrimoniu ale judeţului, dar şi din cauza unei părţi din patrimoniu aflate încă în custodia Muzeului Naţional din Budapesta. Pentru a avea o situaţie cât mai cuprinzătoare asupra muzeelor ardelene, Inspectoratul General al Muzeelor din Transilvania a cerut, în anul 1921, directorului muzeului din Satu Mare, Grigore Bakcsy să întocmească „cât mai rapid” un raport privind istoria şi evoluţia muzeului12. Abia după intervenţia Ministerului de Interne s-a putut lămuri problema muzeului sătmărean: acesta exista şi aparţinea de Liceul Reformat din Satu Mare, dar nu funcţiona, fiind închis: „…clubul Kölcsey este o sociaţiune dormitoare fiindcă nu funcţionează nici clubul, nici muzeul, fiind închise. Din punct de vedere cultural, perioada interbelică la Satu Mare s-a remarcat în primul rând prin organizarea a multe şezători, spectacole de teatru, baluri ale diferitelor asociaţii, concerte, conferinţe, dar şi expoziţii realizate în diferite locaţii, de oficialităţile oraşului sau chiar de artişti. Aceste expoziţii au fost fie de pictură, de grafică, fie de etnografie, de folclor, de fotografii etc. Cu ocazia unor evenimente mai deosebite, oraşul încerca să ridice prestigiul manifestării prin organizarea unor expoziţii. Astfel, în decursul anului 1926, la Satu Mare au avut loc mai multe expoziţii de artă, iar una dintre cele mai importante a avut loc la 26 noiembrie. Această „frumoasă şi originală” expoziţie de tablouri a fost organizată de pictorul sătmărean Andrei Litteczky, artist neoimpresionist. Expoziţia a fost amenajată în sala mare a Primăriei, bucurându-se de o atenţie deosebită din partea publicului vizitator. Printre tablourile expuse erau şi câteva care purtau semnătura lui Litteczky: „Rugăciunea de zi”, „La coasă”, „Amurg”, „O seară de iarnă”. De o mare importanţă în perioada interbelică sunt şi apariţia unor monumente precum cel al Eroului necunoscut, iniţiat de generalul I. Butunoi, în 1921, Lupoaica şi monumentul lui Vasile Lucaciu în 1936. Tot în anul 1936 este mutată la Bucureşti o gospodărie din satul Moişeni pentru a deveni parte componentă din muzeul satului inaugurat în acel an. Dar, cea mai de anvergură şi cu urmări de lungă durată a fost expoziţia etnografică din anul 1925, organizată din iniţiativa primarului municipiului Satu Mare, Augustin Ferenţiu. Ideea organizării unei expoziţii etnografice mai importante şi care să formeze în final un muzeu românesc sătmărean este mai veche şi aparţine revizorului şcolar Dariu Pop. În perioada următoare primului război mondial el a întreprins vaste acţiuni de colecţionare a pieselor etnografice din judeţ şi obiecte de istorie şi mai ales carte românească veche, pe care le-a donat muzeului inaugurat la 1 decembrie 1925. La expoziţie, intrarea vizitatorilor a fost liberă „pentru a cunoaşte cât mai bine etnografia, arta, cultura şi obiceiurile judeţului”. În deschiderea expoziţiei participanţii din Şomcuta Mare şi împrejurimi, precum şi cei din Halmeu, aproximativ 6-8 sate s-au prezentat în port popular „ceea ce a ridicat nivelul întregii expoziţii”.Expoziţia a fost vizitată de un mare număr de vizitatori, aproximativ 100 într-o zi, însă organizatorii expoziţiei au fost nemulţumiţi de prestaţia şcolilor din judeţ care au venit în număr foarte mic şi dezorganizat. Această expoziţie a fost organizată în special „pentru tineret, pentru educarea lui”, însă tocmai acesta a lipsit. Excepţie a făcut o singură şcoală: „Şcoala Reformată de Fete” din Satu Mare, care s-a prezentat la expoziţie împreună cu directorul şi ceilalţi profesori. Cei mai mulţi vizitatori ai expoziţiei au fost din categoria celor săraci, urmându-le muncitorii şi doar în ultimul rând cei bogaţi. După statisticile realizate asupra expoziţiei observăm că au fost adunate piese din următoarele localităţi: Halmeu + 11 sate, s-au expus 200 de obiecte, Baia Mare + 5 sate, s-au expus 22 de obiecte, Şomcuta Mare + 15 sate, s-au expus 256 de obiecte, Seini + 4 sate, s-au expus 22 de obiecte. Au fost adunate doar 500 de obiecte din 35 de sate, dar cu toate acestea expoziţia a avut o importanţă foarte mare în viaţa culturală a oraşului şi a însemnat un punct de pornire pentru muzeul etnografic de azi şi pentru formarea unei colecţii etnografice sătmărene, care se va dezvolta treptat, cu aporturi mai mari în perioada anilor 60. În acel moment judeţul Satu Mare avea aproximativ 200 de sate sub administraţia sa, prin urmare ar fi putut fi expuse de 20 de ori mai multe piese, însă din lipsă de mijloace adunarea pieselor a decurs anevoios. Sursa : Diana Kinces
