19 November 2018
Festivalul Berii Artizanale

Relațiile interumane Realitatea – Iubirea

Filed under: Cultura,Editorial |

Aș putea spune că fiecare dintre noi se pierde printre rândurile unei vieți scrise cu cerneala durerii. Rânduri necaligrafice cu momente ce dăinuie, cu virgule ce trebuiau să fie puncte și cu puncte ce trebuiau să mai dea o șansă, în loc să părăsească, să treacă într-un alt enunț, altă poveste. Cu toții mai lăsăm foi fragede nescrise, simțind că unele amintiri sunt prea prețioase, că unele amintiri și-au încorporat rădăcinile pătimașe în glia sufletului nostru, atât de adânc, încât atunci când ne înecăm în fluviul slăbiciunilor, ele devin reale, lăsând în urmă o atingere de regret.

Trebuie să recunoști că una dintre cele mai adânci nedumeriri ale tale este cum poate o fină mângâiere pe pomeții îmbujorați sau pe fruntea netedă să-ți cutremure ființa atât de puternic, încât sforile ce-ți țin captivă inima-n armura pieptului să își desfacă nodurile. Adevărata noastră problemă este că, abia atunci când gratiile unei cuști interioare nu mai rezistă presiunii iubirii, îți dai seama că în tot acest timp ai fost încătușat de propria conștiință pedepsită de societate. Problema noastră este felul păcătos, felul grotesc în care dragostea e osândită, în care ne este  frică să ne îndrăgostim, doar pentru că ni se spune că doare, că seacă fiecare izvor al stăpânirii din tine și în final rămâi singur cu tine însuți, rămâi deșert.  Dar pașii noștri către iubire nu sunt așa cum ei ne spun. Nu sunt pașii către răstignirea sufletului, răpunerea rațiunii, pierderea de după. Nu suntem încoronați cu spini, pentru că ne îndrăgostim curat. Pașii spre dragoste răsună pe unde călcăm în simfonia unui descântec.

Iubirea ne face să sclipim, să devenim regi și regine cu diademe de mărgăritar, să avem curaj împotriva tuturor, deoarece ei vor să nu ne iubim, pentru a fi slabi, vulnerabili. Realitatea de acum, într-un fel, este doar viziunea unor minți murdărite și unor inimi frânte, unor oameni neoameni, întunecați și inconștienți. Realitatea ne spune cum să mărșăluim către prăpastie, cum să ne cufundăm în răceala indiferenței, cum să țipăm cu durere ,,Nu iubesc”, în timp ce dragostea ne cheamă, ne șoptește să ne dăruim inima corect și demn.  Iubirea este precum un curcubeu sfânt care trece precum o săgeată pe bolta vieții, lăsând diferite nuanțe senine. O dragoste părintească, puternică. O dragoste pe care o ai în tine, alături de care te-ai putea stinge în orice clipă împăcat, pentru că părinții sunt casa noastră și iubirea călduroasă din piept, atunci când simți înțelegerea lor îți întreține ție ființa. O iubire frățească pentru acea persoană alături de care o negură sau un coșmar nu mai este înspăimântător, o persoană pe care o aperi și care te apără cu fiecare suflu al său. O dragoste prietenească, o dragoste în care sunteți voi, cei doi oameni, cele două trupuri care se caută, se sprijină. Nu se îneacă împreună, ci se salvează reciproc, nu sunt corpurile alături de care plutești în derivă. Sunt colacul tău de salvare într-o noapte învăluită de o pensulă stufoasă, neagră și plină de himere. Mai sunt iubiri, iubiri care ard precum un rug în tine încă din clipa în care privirile vi se întâlnesc, iubiri clandestine și greșite în ochii minții, dar atât de profunde, de adânci în inima ta înflorită.

Iubiri curate precum un cearșaf acoperit de petale fine și sângerii, iubiri care îți dăruiesc între brațe întregul orizont, care sunt lupa prin care îți privești ființa și te ajută să vezi comoara din ea, care te fac să lupți.  Aceste iubiri te vindecă, aceste iubiri te fac să-ți dai seama că toracele tău e orfelinatul ce adăpostește un suflet, până când omul iubit de tine vine să îl revendice pentru el, să aibă grijă de el, să-l îmbăieze cu iubire, să-l păstreze în inocență, să nu- l lase niciodată singur și să îi ofere un sălaș.  Aceste iubiri nu dor, nu pălmuiesc și nu distrug. Ne dovedesc că dragostea este un diamant cu multe fațete care depind de noi, unele ascuțite, unele fine sub degete drăgăstoase. Important este să nu permitem nimănui să strice frumusețea, să ne deruteze, să acopere cu note joase o voce a iubirii înălțătoare, o operetă ce ne atinge, ne transformă.  Dragostea nu ne ține captivi, dar ne leagă și ne împletește sufletele între ele, încât atunci când pornim în zborul nostru existențial, cei pe care îi iubim rămân cu noi precum o răsuflare caldă pe ceafă, precum o îmbrățișare.

Alexandra Fedorca

Coordonator: profesor Valeriu Ioan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *