Despre bucuria sătmărenilor la înfăptuirea Marii Uniri s-a mai scris, iar momentele înălţătoare au fost marcate în multe lucrări generale sau special dedicate evenimentului. Se ştiu însă mai puţine lucruri despre jertfele date de sătmăreni în lunile de teroare care au urmat “orei astrale” de la Alba-Iulia.
Vă vom prezenta cruntele destine ale doi preoţi greco-catolici români asasinaţi mişeleşte în februarie 1919. Amândoi, atât Izidor Silaghi cât şi Mihai Dănilă, s-au născut în sate sătmărene. Unul dintre ei a slujit în Bicău la acel nefericit ceas. Amândoi însă, prin valoarea lor intelectuală dar îndeosebi prin jertfa lor, se înscriu în cartea de aur a memoriei româneşti din Sătmar.
Părintele martir Izidor Silaghi s-a născut în 28 ianuarie 1878 la Giungi, în familia cantorului-învăţător Vasile Silaghi şi a Mariei Botoş. După studiile primare în satul natal a urmat gimnaziul la piarişti în Carei fiind coleg de clasă cu Ady Endre; ca un fapt divers, pe parcursul anilor de studiu am remarcat notele foarte bune ale tânărului Izidor, superioare marelui poet. A urmat liceul la Beiuş, absolvind în generaţia 1895-1896 la “Samuil Vulcan”.
Teologia a studiat-o la Ungvár (Ujgorod). S-a căsătorit cu Maria Szilagyi, fiica parohului din Terebeşti, Ignaţiu Szilagyi. A fost hirotonit în anul 1901, în 19 decembrie, de către episcopul Mihai Pavel. A funcţionat ca preot la Nadăş (Arad) în perioada 1902-1906. La Terebeşti s-a născut, în 1902 fiul Coriolan Ignaţiu, în casa socrilor. La Nadăş au văzut lumina zilei în 1904 fiul Paul, ajuns aşijderea tatălui preot greco-catolic, iar în 1906 fiul Victor, membru marcant al Mişcării Legionare.
Din 1906 părintele Izidor s-a apropiat de Sătmarul natal, slujind până în 1911 la Nojorid, aproape de Oradea. Din 1911 până la tragicul lui sfârşit, a păstorit credincioşii din Bicău, judeţul Satu Mare. În 29 noiembrie 1918 a fost ales membru în Consiliul Naţional Român cercual Seini. A fost arestat la 18 februarie 1919 de către o patrulă a secuilor bolşevici, fiind închis la castelul lui Ujfalusy Miklós din Pomi, sub acuzaţia că i-a jurat pe oameni pe România Mare şi pe regele Ferdinand şi că a colectat bani de la credincioşi pentru un steag românesc. A fost împuşcat a doua zi, în drum spre Seini, aproape de malul Someşului.
După aceea asasinii l-au aruncat în apele râului, de viu se pare, moartea survenind în urma înecului. Fusese mutilat şi jefuit de bunurile de valoare pe care le avea asupra sa. Corpul neînsufleţit a fost găsit agăţat într-o salcie după 100 de zile, în dreptul localităţii Seini, la retragerea apelor Someşului. A fost înmormântat în cimitirul din Seini situat la ieşirea spre Apa, în data de 31 mai 1919. Au participat la slujbă toţi preoţii din protopopiat, în frunte cu Alexiu Berinde, protopopul Seinilor pe atunci. A rămas în urma părintelui Izidor văduva, împovărată de creşterea celor şase copii minori.
Celălalt martir sătmărean, Mihai Dănilă, s-a născut în 14 noiembrie 1888 la Tiream, în familia ţăranilor Mihai Dănilă şi Ana Maroşan, fiind fratele mai mic al preotului-profesor Augustin Dănilă. Mama lor era soră cu vestitul preot-patriot Gheorghe Mureşan.
După studiile efectuate la Carei, sub îndrumarea inimosului dascăl George Pteancu, cele gimnaziale le-a absolvit la Oradea. Anii de studenţie au fost un adevărat supliciu. La sfârşitul anului I directorul Academiei Teologice Orădene, romano-catolică, a anunţat episcopia română unită să nu îl mai trimită în anul următor întrucât era un element primejdios. A fost reorientat să studieze la Satu Mare, unde la fel s-a întâmplat; tot primejdios a fost considerat. Episcopul greco-catolic de Oradea Demetriu Radu iniţial părea decis să-l elimine, îi mai dă totuşi şansa de a absolvi la Ungvár (Ujgorod).
Finalizându-şi în cele din urmă studiile, Mihai Dănilă se căsătoreşte cu Sabina Tămaş, fiica parohului din Popeşti, Vasile Tămaş. Soţia făcea parte, atât după mamă cât şi după tată, din familii preoţeşti de frumoasă amintire pentru istoria Sătmarului. Mamă îi era Tertulia Sălăgean, una din cele 17 odrasle care s-au născut în familia pr. Ioan Silviu Selăgean.
După hirotonirea din 7 ianuarie 1913 Mihai Dănilă a fost denumit capelan al parohului Augustin Târziu în parohia Chereluş din părţile Aradului. A fost apoi transferat la Dijir, îndeplinind şi funcţia de învăţător, remarcându-se ca un iscusit îndrumător al mulţimilor. Preot de mare merit, iubit de credincioşi, s-a remarcat prin hărnicie şi bunătate.
Trăia o viaţă spirituală înaltă dar iubea şi munca fizică, integrându-se în acel ideal pe care puţini reuşesc să-l atingă, “ora et labora”. În prima duminică de după 1 Decembrie 1918 a slujit, înălţând rugăciuni de mulţumire şi sfinţind steagul tricolor, în timp ce enoriaşii intonau „Deşteaptă-te române”. A vrut să predice, l-au năpădit însă lacrimile, emoţionat de imensa bucurie care-i umplea sufletul.
A fost ucis mişeleşte de către trupele secuieşti în 14 februarie 1919, pe drumul dintre Dijir şi Iteu. Dus la Primăria din Dijir, a fost învinuit că a făcut rugăciuni pentru România Mare, că a sfinţit tricolorul românesc, că a deşteptat sentimentul naţional în păstoriţi. După ce l-au ucis, asasinii i-au devastat şi casa. Trupul său ciuruit a fost găsit de credincioşi la 5 km de parohie. A fost înmormântat iniţial la Dijir, în 16 februarie.
După înfăptuirea deplină a României Mari, instalarea administraţiei româneşti adică, a fost exhumat şi înmormântat cu toată cinstea cuvenită unui martir la Popeşti, acolo unde socrul său a slujit peste patru decenii. În urma martirului Mihai Dănilă au rămas văduva şi doi copii mici.
Sursa: Viorel Câmpean –“Oameni şi locuri din Sătmar”
Nicolae Ghişan
