21 February 2019
Festivalul Berii Artizanale

Sătmăreanul care a militat pentru apropierea dintre cultura română şi cea maghiară

Filed under: Anchete&Reportaje,Locale |

Coriolan Coltău, cunoscut în mediul cultural sub numele de Costa Carei, s-a născut în 10 decembrie 1909 la Sanislău în familia lui Dimitrie Coltău şi a Corneliei Popfiu. În actul de naştere nou-născutul este înregistrat cu numele de Dimitrie Coriolan Coltău. Naşi au fost arhidiaconul, ulterior vicar al Careilor, Romul Marchiş şi soţia sa Elisabeta Sarkadi, botezul fiind săvârşit de către protopopul, paroh la Sanislău, Alexa Pop. La data naşterii lui Coriolan tatăl său ocupa funcţia de contabil la Banca „Arina” din Sanislău. Alături de aceşti doi vrednici preoţi greco-catolici şi buni patrioţi români, tatăl lui Costa Carei a avut un mare rol în înfăptuirea Marii Uniri în părţile Careiului.

În 1934 Costa Carei studiază la Budapesta „arta teatrală” şi „industria cinematografică” la „Şcoala de artă cinematografică” de sub direcţia regizorului Gaál Béla. Povestind trecerea hotarului dintre cele două ţări cititorul însemnărilor lui Costa Carei remarcă lesne atmosfera de suspiciune care domnea, atât într-o parte cât şi în cealaltă a graniţei. Activitatea sa pe plan teatral şi cinematografic este astăzi aproape întru totul necunoscută. Se dedică gazetăriei, pe timpul şederii în capitala statului vecin fiind corespondent al ziarului „Rampa”. Săptămânalul condus de către George Gregorian îi număra printre colaboratori pe Ion Minulescu, Mihail Sorbul, Radu Boureanu, V.I.Popa, I. Valjan, Hortensia Papadat Bengescu sau Camil Petrescu. Pe timpul şederii în Ungaria a colaborat la publicaţiile maghiare „Magyarország” şi „Válasz” cu prezentări din literatura română.

A colaborat şi la alte publicaţii din ţară, precum „Dacia”, apărută în timpul celui de-al doilea război mondial sau cele postbelice, „Victoria” şi „Naţiunea”. „Victoria” era un „ziar de informaţie şi comentariu critic” care a apărut din 20 oct. 1944 până în 28 martie 1946 la Bucureşti, sub directoratul lui N.D. Cocea, redactor-şef fiind George Ivaşcu iar redactor Geo Dumitrescu. Publicaţia îşi propunea atragerea scriitorilor din toate generaţiile şi angajarea lor socială. A reuşit să grupeze, în cadrul unor rubrici literare scriitori democraţi din generaţia interbelică şi din cea tânără: Al. Philippide, Geo Bogza, Perpessicius, Ion Biberi, Eugen Jebeleanu, Dan Petraşincu, Ion Frunzetti, Al. Piru, Silvian Iosifescu. Această publicaţie, „ziar de informaţie, atitudine şi reportaj” a apărut zilnic din 21 martie 1946 până în 30 sept. 1949, director fiind George Călinescu. Alături de mai sus menţionatul Al. Piru, în paginile cotidianului întâlnim numele colaboratorilor: Adrian Marino, Emil Manu, D.I. Suchianu, Şerban Cioculescu, Dan Petraşincu, Edgar Papu, Mihai Beniuc, Emil Isac, Veronica Porumbacu, Emil Giurgiuca, C. Tonegaru. Ceva mai multe informaţii avem despre colaborarea lui Coriolan Coltău la „Naţiunea”, în paginile căreia se îngrijea, probabil, de apariţia „Paginii naţionalităţilor”.

Se spune, pe drept cuvânt, că numai cunoscându-ne mai bine ne putem iubi mai mult. Este o cugetare valabilă şi pentru culturi. Costa Carei, un foarte bun vorbitor de limbă maghiară şi un fin cunoscător al culturii poporului maghiar, a fost un militant pentru apropierea dintre culturile română şi maghiară, el traducând versuri aparţinând unor nume de referinţă ale liricii maghiare: Petőfi Sándor, Ady Endre, József Attila, Kosztolányi Dezső, Babits Mihály, Juhász Gyula.


Întregeşte, dând totodată valoare grupului de traducători sătmăreni, unii cu realizări de excepţie, din limba maghiară: George A. Petre, Livia Bacâru, Valentin Strava, Petre Nistor, Gabriel Georgescu, Vasile Herman, Teodor Boşca, Corneliu Balla, Ion Ghiur, Radu Ulmeanu. Notăm aici şi alte nume de sătmăreni care au tălmăcit din limba maghiară, mai puţin cunoscuţi astăzi: George Marchiş, Andrei Cosma, Adalbert Pituc, Eugen Pavel Barbul, acest grup traducând în special din poetul universal Petőfi Sándor.
Despre traducerile lui Costa Carei din Petőfi criticul Aurel Martin afirma: „Rod al unei multilaterale şi sârguincioase familiarizări cu textul petőfian, versiunile lui Costa Carei au sugerat, în ritmuri şi metafore adecvate, inefabile frumuseţi ale originalului. Ca în Către poeţii…”.

Preocupările de traducător nu s-au limitat la limba maghiară, în atenţia lui intrând şi traduceri din Shakespeare sau Villon. A întreţinut corespondenţă cu remarcabile personalităţi ale culturii române şi maghiare, precum: Perpessicius, G.M. Zamfirescu, Ion Frunzetti, Méliusz József, Nagy István, Szemlér Ferenc, Messer Erzsébet. Dintre personalităţile Sătmarului, ştim că s-a aflat în bune relaţii cu avocatul dr. Nicolae Boca.

A tipărit în timpul vieţii volumul de versuri Celebrare, în 1936. Mult mai bogată i-a fost activitatea de traducător. Astfel, a debutat cu volumul Tălmăciri din lirica lui Ady Endre, Bucureşti, 1945, editat de Asociaţia prieteniei româno-maghiare. Această asociaţie a avut onoarea în acel an să fie prezidată de maestrul George Enescu. În prefaţa nesemnată a plachetei care conţinea 15 titluri se afirma: „Pentru prietenia românomaghiară, Ady era o piatră unghiulară şi un simbol”.

A ajuns să lucreze în calitate de bibliograf specialist principal la Biblioteca Academiei Române; cu siguranţă specializarea era pe literatura maghiară. Era legat de această instituţie de multă vreme, trecându-i pragul adeseori ca cercetător şi în perioada interbelică. Apoi, în 1959 face o cerere conducerii Bibliotecii, solicitând „a lucra temporar la inventarierea ce se face la Biblioteca Academiei, în cadrul serviciului periodicelor”. Cunoaştem că a fost angajat în această reprezentativă instituţie cel puţin din anul 1964 şi, pe lângă faptul că s-a remarcat ca „un coleg de excepţie”, a demonstrat că este „un prieten cu un suflet nobil”. În lumea bibliotecarilor bucureşteni avea cu siguranţă o prietenă, de asemenea născută în părţile noastre, Livia Bacâru, cu care avea numeroase afinităţi, inclusiv dragostea pentru locurile lor natale. În anul 1969 s-a pensionat pe motiv de boală, suferind de arterită obliterantă.

Paralel cu munca de traducător, Costa Carei a avut o mare pasiune, pictura. Preocupările lui artistice au fost încurajate de către renumiţi critici de artă precum Petru Comarnescu, care i-a apreciat la superlativ pictura şi grafica. A reuşit să-şi prezinte lucrările în trei expoziţii individuale şi mai multe colective. În anul pensionării a făcut o cerere pentru a i se acorda încă un spaţiu în vecinătatea locuinţei, în vederea amenajării unui atelier de pictură şi a unui birou. Nu ştim ce fel de politică a făcut sau, mai corect spus, dacă a fost înregimentat politic Costa Carei în perioada interbelică. Cert este că după cel de-al doilea război mondial a ocupat funcţia de director în cadrul Subsecretariatului de Stat pentru Minorităţi. Marginalizarea sa a început probabil după ce a refuzat să intre în P.M.R., formaţiune care ulterior s-a transformat în P.C.R. Obsedantul deceniu, apogeu al „terorii istoriei” pe plaiurile româneşti, l-a atins cu tentaculele sale şi pe Costa Carei. Înţelegem astăzi de ce o colegă afirma despre el înainte de 1989 că a avut o „experienţă zbuciumată, uneori dramatică”. Cu exactitate ştim că a trecut prin penitenciarul Jilava, deşi motivul nu îl cunoaştem încă. Dar, în plin obsedant deceniu era lesne de inventat vreunul. S-a stins din viaţă, „prematur şi fulgerător” în 16 iulie 1970 la Bucureşti. În localitatea natală o placă memorială aminteşte tuturor de personalitatea cărturarului.
Sursa: Viorel Câmpean – Oameni şi locuri din Sătmar

Nicolae Ghişan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *