20 August 2018
Festivalul Berii Artizanale

SĂ FIM MAI BUNI!

Filed under: Editorial |

Îmi merge direct la inimă faptul că aveţi curajul să vă prezentaţi întotdeauna şi să vă doriţi să fiţi aşa cum doriţi, adică mai buni! Niciodată bolnavi sau slabi, ci sănătoşi şi fericiţi, cu zâmbetul pe buze mereu, atunci când reuşiţi să faceţi o faptă bună! Şi dacă staţi să analizaţi, faceţi multe, chiar foarte multe fapte bune. Am să redau, pe larg, o întâmplare, pe care v-aş ruga s-o prezentaţi apropiaţilor dvs. şi altora (numai dacă aţi rămas cu trăiri sufleteşti, pe care merită orice om bun să le aibă!).

Un taximetrist, în urmă cu mulţi ani, într-o noapte s-a prezentat, fiind chemat de client. Peste tot era întuneric, cu excepţia unei singure lumini la o fereastră de la parter. Trebuia să claxoneze şi să aştepte 1-2 minute şi, nu i s-a părut un pericol şi a bătut la uşă. Vă redau ce s-a întâmplat: “Doar un minut” răspunse o voce firavă a unei persoane mai în vârstă. Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. După o pauză lungă, uşa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani, stătea în faţa mea. Purta o rochie colorată şi o pălărie mare cu o panglică de catifea prinsă pe ea, ca o femeie dintr-un roman din anii 40. Lângă ea era o valiză mică, de nailon. Apartamentul ca şi cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearceafuri. Nu era ceas pe perete, nici bibelouri sau alte lucruri pe rafturi .

-Ai putea să-mi duci bagajul până la maşină? zice ea. Am dus valiza la maşină, apoi m-am întors s-o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braţ şi am mers încet spre maşină. A continuat să-mi mulţumească pentru amabilitate.

– “Nu e mare lucru”, i-am răspuns. Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aş vrea ca mama mea să fie tratată.

-“O, eşti un băiat aşa de bun!” zice ea. Când am intrat în maşină mi-a dat o adresă şi apoi m-a întrebat: Ai putea să conduci prin centrul oraşului?

– Nu este calea cea mai scurtă, am răspuns. Ea mi-a spus că nu contează, nu mă grăbesc, eu merg la azil… Ochii ei erau scânteietori.

– Nu mi-a mai rămas nimeni din familie, doctorul spune că nu mai am mult timp… În tăcere, am oprit ceasul de taxare. Mi-a arătat clădirea unde odată ea lucrase ca operator pe lift. Apoi cartierul unde ea şi soţul ei au locuit când erau proaspeţi căsătoriţi, apoi magazinul cu mobilă, unde fusese cândva o sală de bal, unde obişnuia să meargă la dans, s-a oprit în faţa unor clădiri şi contempla în tăcere. Am condus spre adresa dată. Era o clădire ieftină, o casă mică. Doi oameni au venit spre taxi şi erau atenţi la fiecare mişcare a femeii. I-am dus micuţa valiză până la uşă. Ea era aşezată deja într-un scaun cu rotile.

– Cât îţi datorez? Şi scoate port-moneul.

– Nimic, i-am zis eu.

– Dar trebuie şi tu să te întreţii…

– Nu, nu vă faceţi griji sunt şi alţi pasageri ! Aproape fără să mă gândesc m-am aplecat şi am îmbrăţişat-o. Ea m-a strâns cu putere…

– Ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie – mulţumesc! I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii, în spatele meu o uşă se închise… Era punctul de încheiere al unei vieţi. Nu am mai luat un pasager în tura aceea. Am condus pierdut în gânduri … tot restul zilei, de abia puteam vorbi. Ce ar fi fost dacă respectiva ar fi dat peste un taximetrist mânios sau unul nerăbdător să-şi termine tura?

Ce ar fi fost dacă refuzam să iau comanda, să n-o aştept?

Uitându-mă în urmă, nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga mea viaţă.

Suntem tentaţi să credem că vieţile noastre se învârt în jurul unor momente măreţe. Dar adesea aceste momente măreţe ne iau prin surprindere – frumos împachetate în ceea ce alţii ar considera ceva neînsemnat. Oamenii s-ar putea să nu-şi amintească exact ceea ce ai făcut sau ceea ce ai spus, dar întotdeauna îşi vor aminti cum i-ai făcut să se simtă!

Viaţa aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o sperăm, dar cât timp suntem aici, putem să dansăm. În fiecare dimineaţă când îmi deschid ochii, îmi spun: “Ziua de azi este o zi specială!”

Amintiţi-vă asta, prietenii mei … nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta este singurul show pe care îl jucăm.

Tratează oamenii în felul în care ai vrea tu să fii tratat! N-o să ai parte de nici o surpriză! S-ar putea ca acest mesaj să ajute lumea, să fie puţin mai bună şi mult mai înţelegătoare prin simplul fapt că-l simţim şi-l transmitem mai departe ţie, lui, nouă, mereu, întotdeauna şi acum!

Teodor Curpaş

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *