13 November 2018
Festivalul Berii Artizanale

Menirea poetului

Filed under: Editorial |

Epoca noastră, spunea Nichita Stănescu, este epoca minunilor fulgurante, a tușelor concise, a imaginilor-fantomă, a insulelor de poezie pe pagină albă, ușoare ca spuma, la fel de deosebite de limbajul comun cum ar fi un glas divin față de zgomotele terestre. Poezie a prezentului etern, a spus el, al căror izvor ţâșnește în punctul unde ființa, după ce a șters de pe chipul ei stigmatele individului, se întâlnește cu individualul cristalin și insondabil, aderând la prezentul care concentrează într-a sa profunzime toate profunzimile vieții.

Într-adevăr, situația modernilor este, cel puțin în această privință, mult mai dificilă, ca a clasicilor de odinioară, deoarece ei neagă aparențele realului cu mai multă violență, decât pun în afirmarea existenței sale mistice și spirituale. Chiar și ultimii sosiți refuză, din sinceritate, spun ei, să topească într-o operă (cu prețul unor nenumărate minciuni și în scopul unui efect premeditat) elemente provenind din diverse stări sufletești și din diverse momente ale duratei. În astfel de cazuri, rămâne așteptarea ori pregătirea fericitei apariții a clipei excepționale în care, toate forțele vieții polarizându-se, în jurul unui focar unic, nimic în lume nu va mai exista în afara unei radiații simplectice și de o luminozitate universală.

Nu este însă suficient să zdrobești armătura de protecție și stabilizare a omului, să instigi la revoltă împotriva evidențelor, să deschizi pretutindeni prăpăstii. E menirea poetului să astupe prăpastia, să entuziasmeze, să semene germenii unei liniști măcar provizorii. Provizorii dar supraomenești, o liniște ardentă, în care sunt încordate la maximum toate resorturile sufletului. Cea mai semnificativă victorie pe care au repurtat-o vreodată marii poeți din toate timpurile a fost aceea de a-l desprinde pe cititorul privilegiat de viața sa, de spațiul și de timpul cotidian, și de a-l ține suspendat într-o încântare inițiatică și extatică.

În orice poezie adevărată se schițează o activitate sacră (Heidegger), ba chiar orice text e deschis spre sacralitate. Pe vremuri, anticul Iamblichos, oarecum pentru propria sa edificare, a început să scrie o carte plină de scene egzotice (să nu zicem, de groază), De mysteriis Aegyptiorum. În secolul trecut această carte a răsfoit-o un poet și s-a născut unul dintre cele mai interesante volume de versuri al literaturii române, Laus Ptolemaei de Nichita Stănescu, lauda unui Ptolemeu care, deși n-a avut dreptate ca ”luminător al veșniciei”, a devenit un incontestabil inspirator al vervei poetice românești de factură postmodernistă.

 

Alexandru Kereskenyi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *