20 August 2019
Festivalul Berii Artizanale

Fără sunet de poezie – ninge cu cuvinte! (autocunoaştere)

Filed under: Editorial |

Sunt omul care ar dori să lase impresia, prin înfăţisare, că vine de departe, din punctul care se poate numi dintotdeauna, adică de la începerea timpului. Mă gândesc la starea, de dincolo de părinţi, când Dumnezeu şi-a rupt nelimitele şi a ieşi în afara Sa. Atunci, prin Cuvânt şi-a derulat toată iubirea în creaţie şi şi-a aşezat chipul în om, în fiecare persoană ce se va naşte. Este cea mai importantă creaţie a Sa – OMUL! De acolo călătoreşte omul Lazăr, care s-a tot renăscut în frumuseţe intelectual-morală până la întâlnirea cu noi. Numele Lazăr vine din ebraică : Eleazar, care înseamnă “Dumnezeu a ajutat”. Mulţi au primit acest nume. Eliezer era al treilea fiu al lui Aaron, fratele lui Moise.

Sunt omul care am luat pieptiş toate prefacerile ideologice, sociale şi culturale ale vremii, pe care le-am dorit să devină fireşti. Am învăţat la cursuri despre materialismul dialectic, chiar până a promova şi susţine ateismul. Eu, copilul unei muncitoare (rectificatoare la IRA Braşov), am ajuns, datorită ei, omul cu frică de Dumnezeu în sân şi cu rugăciunea-n minte, făcându-mi cruce şi cu limba-n cerul gurii, trăind un seism lăuntric în faţa noilor norme de moralitate. M-am integrat în perspectivele noii generaţii, deşi erau cu un orizont îngust şi de un pragmatism care aşeza viaţa în limitele material perisabile ale ei. Am descoperit atunci o literatură şi o limbă impuse, pe care le-am luat ca orice om studios al generaţiei sale, pentru sufletul şi mintea lor, luând ce le-ar putea fi de folos. Limba rusă aparţinea unor mari spirite : Dostoievski, Lev Tolstoi, Gogol, Gorki, Cehov, Lermontov, Esenin etc. Această literatură am purtat-o şi eu în suflet şi în minte cu puterea de a mă mândri cu ea. Aveam în faţă pe viitoarea soţie, studentă de excepţie la nivelul ţării, nu numai a Clujului, pe Lădariu Lazăr şi pe dascălii minunaţi (acad. Emil Petrovici, Adrian Ghijiţchi, apoi Draşoveanu etc.).

Treptat am devenit tentat de contacte cu literatura religioasă a credinţei, tot mai mult de spaţiul familial, de întoarcerea acasă, de dragostea mamei, de prieteni mulţi din care i-am selectat pe cei adevăraţi, de convingeri sedimentate puternic în suflet, de a învăţa să suport neîmplinirile, neajunsurile, boala, singurătatea. Viaţa te învaţă de toate!

Am învăţat să trăiesc, alături de soţie, drama incredibilă în familie, poate, ajutaţi de credinţă! Am trăit amândoi, cu implicare, evenimentul care ne-a schimbat, nu sensul, ci rostul vieţii, având în faţă mereu cuvântul “Salvare!”. Şi Dumnezeu ne-a dat ascultare! Poate şi acesta este un îndemn de a realiza, printre altele, emisiunea televizată “Glasul bisericii”, impusă în acest judeţ, gustată de înalţii episcopi până la preoţii din sate şi cătune! Am devenit ca o albină care se aşază doar pe florile existenţei şi le culege polenul. Această albină nu poate, nicicum, să devină muscă şi va ocoli mereu mentalităţile bolnăvicioase, virusante.

Facultatea de Filologie a Universităţii clujene, în ciuda obârşiei mele, pe lângă obligaţiile impuse de exigenţele programei, m-a învăţat să veghez şi să fiu martor la “a scrie ca să nu se uite!”, să-mi iubesc ţara, neamul şi limba, să lupt pentru dreptate şi adevăr! Toate studiile de filologie, preocupările adiacente, funcţiile de profesor de liceu, director, director la CCD, inspector general, expert în educaţie, cadru universitar la Ujgorod – Ucraina, preşedinte la F.C. “Olimpia”, realizator de emisiuni TV, jurnalist la prezentul cotidian, scriitor şi membru al Uniunii Scriitorilor din România- m-au făcut să rămân un vrednic şi credincios urmaş al celui demn şi truditor pentru “Creşterea limbii româneşti şi a patriei cinstire”. Dovadă că au văzut lumina tiparului 50 de volume (poezii şi proză), încercând să contribui la îmbogăţirea patrimoniului cultural al judeţului nostru. N-am scris până acum, dar amintesc faptul că, în urma unei activităţi de mare succes, cea de la catedra de limba română la Universitatea din Ucraina, mi s-a decernat de Senatul Universităţii titlul de “Doctor Honoris Causa”, diplomă care mă onorează!

Un lucru rămâne cert: oriunde am muncit, am avut rezultate meritorii şi “am lăsat loc de bună ziua”! O ştiu bine elevii, generaţiile pe care le-am scos, colegii profesori, colegii de la CCD şi ISJ, fotbaliştii din “echipa de aur” care a jucat finala Cupei României în 1979, cei care s-au perindat în tribunele stadionului (13-15.000 în fiecare duminică), cei care au participat la emisiunile televizate, eroii celor 12 volume din “Oameni şi fapte” etc.

Pe cărările vieţii, mi-am ţesut preocupările şi mi-am împărtăşit opiniile şi sentimentele în diferite momente culturale, sociale şi de relaţionare, chiar personale. Am rămas sfios, sensibil şi pertinent în preajma unor oameni pe care-i impresiona simplitatea mea, înfăţişarea şi respectul ce-l port celor care merită! Îmi voi purta tăcerile, vreme cât trăiesc, în rosturile ce le port şi voi păzi comoara de a nu lăsa oamenii să se rătăcească de la credinţa în Dumnezeu!

Am scris aceste rânduri, împins de bucuria zilei de naştere a nepotului mare Gabriel!

Teodor Curpaş

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *