26 March 2019
Festivalul Berii Artizanale

George Mihai Zamfirescu – un nume de referinţă în cultura sătmareană după primul razboi mondial

Filed under: Anchete&Reportaje,Locale |

Printre numeroasele personalităţi care au contribuit la afirmarea naţional-culturală în Satu Mare după anul 1918 se numără şi George Mihail Zamfirescu, un tânăr intelectual sosit în această regiune din Vechiul Regat. Peisajul revuistic sătmărean, în perioada interbelica, a fost unul destul de larg şi a cuprins peste 30 de publicaţii de natură diversă, de un real interes pentru acel timp, dintre care amintim “Afirmarea” (1936-1940), “Săgeata” (1923), publicaţie satirică scoasă de G.M. Zamfirescu şi “Icoane maramureşene” (1923-1924), legată aproape în întregime tot de numele lui.

G.M..Zamfirescu s-a născut pe 13 octombrie 1898, în Bucureşti şi stabilit pentru scurt timp, mai exact 2 ani (1922-1924) în oraşul de pe Someş. Activitatea desfăşurată de G.M. Zamfirescu în acele vremuri grele pentru promovarea valorilor româneşti în această parte a ţării nu a rămas fără ecou, Casa de cultură din municipiu purtându-i azi numele.


Unirea din 1918 a găsit părţile sătmărene supuse unui îndelungat şi eficient efort de deznaţionalizare a românilor din zonă. Limba română aproape nu se manifesta deloc în oraşul Satu Mare: “…nu se auzea un cuvânt românesc, nu apărea o pagină scrisă în graiul nostru” scria câţiva ani mai târziu scriitorul G. M. Zamfirescu. Anul 1918 ne arata tabloul unui Sătmar în care nu se vorbea românşste decât accidental, în care comunele din jurul oraşului au căzut deja pradă deznaţionalizării, în care populaţia româneasca deţinea pozitii marginale din punct de vedere economic, social-politic şi cultural.

Satu Mare avea mare nevoie de cuvânt românesc scris. De oameni care să vorbească o limbă românească frumoasă şi care să aibă indeletnicirea scrisului pentru a o răspândi şi a crea cultura scrisă românească. Daca astfel de oameni erau puţini în Satu Mare ei trebuiau să vină din altă parte. Şi au venit, astfel că la baza culturii sătmărene vor sta tineri intelectuali veniţi din alte regiuni ale ţării, printre care şi George Mihail Zamfirescu.


Un moment important în afirmarea culturii româneşti în Satu Mare după 1918 a fost sosirea lui G.M. Zamfirescu, în vara anului 1922, la sugestia lui A. Davidescu. Încă din aprilie 1922 ziarul “Satu Mare” îi anunţa sosirea. G.M. Zamfirescu este încadrat la Casa Cercurală şi ajunge repede colaborator de frunte al ziarului “Satu Mare”. Articolele scrise de G.M. Zamfirescu în ‘Satu Mare” se referă la teme diverse: ridicarea satelor, material şi spiritual, sprijinirea şcolilor, înfiinţarea de biblioteci săteşti, şezătorile literare, articole de orientare politică.

Teatrul a fost una dintre marile pasiuni ale lui G.M. Zamfirescu. Neexistând un teatru românesc în Satu Mare, G.M. Zamfirescu a mobilizat o serie de tineri entuziaşti şi a înfiinţat “Cercul cultural al tinerilor români din Satu Mare”, cercul propunându-şi pe lânga jucarea unor piese de teatru şi ridicarea unui bust al lui Vasile Lucaciu, desfăşurarea unei intense propagande în favoarea limbii române, susţinerea de conferinţe populare.

Tot în acea perioadă, G.M. Zamfirescu începe să lucreze la romanul “Bariera” pe care-l părăseşte. Demisionează din postul de funcţionar la Asigurări şi pleacă la Bucureşti – bibliotecar al cercului “Libertatea”. Pe lângă ziarul “Satu Mare” el colaborează şi cu “Someşul Nou” şi scrie “Cronici Sătmărene” la “Cultura poporului” (din Cluj) şi la “Cele trei Crişuri”. În Sătmar mai scrie piesa “Cuminecătura”, redactează prima versiune a romanului “Maidanul cu dragoste” şi volumul “Gazda cu ochii umezi”. Literatul maghiar Keresztury Sandor îi traduce poeziile “Acorduri”, “Dezacorduri”, “Lacrimile noastre”. Se imprietenşste cu pictorul Aurel Popp şi Ladislau Groff, actor şi director al Teatrului Maghiar.
Dată fiind pasiunea lui G.M. Zamfirescu pentru teatru, articolele şi relatarile despre teatru ocupa un loc privilegiat în paginile revistei. Teatrul este considerat de către G.M. Zamfirescu cel mai important factor de propagandă: “Actorii vin să ne înveţe a şopti şi în graiul strămoşilor nostri cuvântul binecuvântat al luminii…”. “Icoane maramureşene” apreciază că teatrul este singurul aşezâmânt cultural din oraşul Satu Mare, alături de un cinematograf, societate pe acţiuni. Astfel, constituirea unei trupe locale de teatru, iniţiată de G.M. Zamfirescu, vine, oarecum, în mod firesc.


G.M Zamfirescu se stinge din viaţă la doar 41 de ani, 8 august 1939. Spicuim din necrologul scris la acea vreme de Constantin Gheorghe Popescu în revista “Afirmarea”, anul IV, nr. 8-9, august-septembrie 1939, p. 131: “George Mihail Zamfirescu a murit. Şi-a murit aşa cum o termină mai toţi acei ce slujesc cu însufleţire şi dezinteresaţi de slova curată, cinstită şi frumoasă. Moare în deplină maturitate a talentului său la o vârstă – abia de-avea vreo patruzeci şi ceva de ani – când acei ce-i cunoşteau posibilitatile s’ar fi aşteptat tot la mai mult şi tot la mai bun de la dânsul, moare atunci când el însuşi, amăgit de iluzii şi de impulsul inimei, se lega tot mai înverşunat de mizeria lui de viaţă. Biet scriitor român! La vestea mortii i-am şi scos cărţile ce mi le ţineam în raft, i-am mângîiat, cu nespusă părere de rău, sufletu-i zbuciumat şi prea puţin înteles pus cu-atâţia dărnicie si cu-atâta deosebită căldură în fiecare rind, în fiecare pagină; am cântărit, în amintirea lecturii, puternică evocare a personagiilor atât de grăitor descrise şi-apoi li-am pus, pe rând, cu sinceră durere şi cu adâncă pietate, pe fiecare la locul ei……Înainte de-a încheia prin searbăde cuvinte personalitatea acelui ce-şi doarme somnul de veci în cimitirul Sf. Vineri din preajma maidanelor bucureştene, maidane a căror privelişte a zugrăvit-o atât de admirabil în paginile operelor sale, găsim potrivit a aminti, şi e bine să nu se uite ca, George Mihail Zamfirescu a scris din alt imbold decât din acela al afacerii aşa cum se pretează atâţia înfumuraţi scriitori debordaţi pe piaţa literilor de diverse cenacluri. George M. Zamfirescu a scris din necesitatea de a scrie. A scris, cum o spunea cu-atâta sinceritate cândva, ca să nu se simtă singur şi din nevoia de a mărturisi gânduri şi sentimente”.

Nicolae Ghişan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *