16 June 2019
Festivalul Berii Artizanale

Ne mai amintim de Adrian Păunescu!

Filed under: Editorial |

“Sub biruinţa birurilor grele” ale vieţii, plângându-i pe “părinţii care mor”, ca o premoniţie prin timp, poetul scria, nu cu mult înainte de a pleca dintre noi : “Eu sunt cel care va urma…”. Ultimul poem din cartea “Până la capăt”, purtând şi titlul volumului, singurul încadrat în chenar negru, parcă prevestind sfârşitu-i, dar şi o dovadă a profesiunii de credinţă: “Trăiesc şi mor în fiecare zi, / Cartela mea de viaţă se descarcă, / Scriind pe viaţă şi pe moarte, parcă, / Paradoxal, de teama de-a muri./ Trăiesc atât cât scriu şi mor scriind, / Supus bolnav al insomniei mele, / Grăbind consumul tragicei cartele, / Cu orice text, cu fiece colind./ Refuz longevităţi de domnitor, / Deşi fiinţa mea întreagă ştie / Că a nu scrie e o terapie / Şi că, pe cât trăiesc, şi scriu şi mor, / Apun şi eu, sub soarele în scapăt./ Şi mă transcriu aici, până la capăt”. E vorba aici despre acea “hemografie poetică” , sintagmă dragă lui Nichita Stănescu. Şi, atunci când nimeni nu se aşteaptă, a urmat el, Poetul. Născut în Basarabia, crescut în Bârca (Oltenia), trăitor şi creator de excepţie în Bucureşti, s-a zbătut şi a suferit dând totul pentru ţară. Ţară fără de care nu putea trăi. Neconformist, o inteligenţă debordantă, lider de generaţie, intelectual de stânga, ne-a părăsit, lăsând o ţară bolnavă cu valori răsturnate. Zeci de mii de români, în acelaşi glas, în mare durere, şi-au luat rămas bun de la el, la Uniunea Scriitorilor şi la Ateneul Român, ca de la un şef de stat, cu onorurile militare ale Regimentului de Gardă, într-un emoţionant gest de solidaritate. Lângă el a fost poporul român!

Adrian Păunescu a fost un vulcan care electriza mulţimile, “avocatul maselor”, de pe culmea nemuririi ne trimite, printre zecile de mii de versuri, şi următoarele : “Cât am trăit îmi şi ajunge, poate, / Deşi sunt pofticios să mai trăiesc, / Dar tot ce-a fost, ce e şi ce-o să fie / Aş da pentru Ardealul românesc”. Făcut din rezistenţa, puternica fibră naţională, a ars pentru neam, ultimul gând, de pe patul de spital, înainte de moarte, dându-l ţării.

El, cel care ştia ce înseamnă cuvintele ţară, neam şi patriotism – nu spunea el oare : “Sunt egoist, nu pot trăi fără patrie” -, adept al scrierii adevăratei istorii, nu concepea Patria decât ca un tot unitar: Moldova, Ardealul şi Ţara Românească.

Adrian Păunescu a scris, până la 67 de ani, cât altul într-o mie! Ne-a lăsat versuri nemuritoare. Poet al Cetăţii, iubitor de adevărate valori, verigă tehnică în lanţul generaţiilor, imens poet de factură socială – a marcat puternic istoria literaturii noastre şi… totuşi autorii de manuale şcolare nu l-au introdus nici măcar amintindu-i numele! Ruşine mare! După ce Poetul a ţinut pe acest pământ ultimul Cenaclu “Flacăra” – unii au ajuns la ferma convingere că a fost o valoare de neegalat, după ce Poetul s-a dus să-i întâlnească, la sfat de seară, pe Florian Pittiş, pe Anda Călugăreanu, pe Tatiana Stepa, pe Valeriu Sterian…

Oricum, Păunescu a fost un fenomen! A iubit şi a promovat valorile, mereu supărat pe cei care pun virgula între subiect şi predicat. Patriot extraordinar, atât de iubit de români, cu chipul lui de patriarh al literaturii româneşti, personalitate ieşită din comun, adevărată forţă a naturii, greu mai poate fi egalat de cineva. “E de neînlocuit!” spunea Florin Piersic. Într-adevăr, el nu poate fi egalat de nimeni!

Generos, Adrian Păunescu a ajutat multă lume. Cei mai mulţi i-au fost recunoscători până în ultimele lui clipe ale vieţii şi-i vor fi şi de acum încolo. Pentru că binele nu se uită. Ei ştiu că binele făcut la şes ţi se va întoarce la munte! Unul este George Nicolaescu, care recunoştea omeneşte: “Fără el aş fi fost un Neica- Nimenea!”. Alţii au uitat repede, împroşcându-l mizerabil după 1989. A fost acuzat înainte chiar de Ceauşescu, pentru faptul că nu ar fi fost ascultător şi disciplinat în faţa partidului! Unii l-au numit “Cântăreţul Curţii”. Îi întrebăm acum : Oare când şi, mai ales, în ce vremuri a scris poezia “Analfabeţilor”? Dar “Repetabila povară”? Cine, oare, a mai îndrăznit, în acele timpuri, s-o înfrunte pe Elena Ceauşescu şi să se certe cu Nicolae Ceauşescu?

Acum, de-ar trăi Păunescu şi să-i audă, să-i vadă pe cei ce ne conduc, cum scriu şi cum vorbesc limba noastră cea frumoasă… ce s-ar întâmpla? Va sosi timpul când ne vom da seama cât de mare a fost şi este Păunescu! “Mor corifeii culturii române” – tot mai mulţi mutându-se în lumea de dincolo, a eternităţii! A plecat cel mai mare poet naţional, contemporan al nostru, lăsând cele 50 de cărţi cu coperţi negre, a plecat să se întâlnească cu domnii Limbii Române : Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Octavian Goga, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Grigore Vieru etc. Doamne, ce mai cenaclu va fi în ceruri!

Să ştie tot românul de acum şi cei care vor veni că Păunescu s-a stins cu ţara în gând! Ţara care nu-l va uita! El rămâne în Sanctuarul Limbii Române, în Panteonul Culturii Româneşti. Odihnească-l Bunul Dumnezeu în pacea Sa! Am amintit de el, ca să nu se uite!

Teodor Curpaş

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *