17 July 2019
Festivalul Berii Artizanale

Istoricul localităţilor Supuru de Jos şi Supuru de Sus

Filed under: Anchete&Reportaje,Locale |

Prima menţiune scrisă a Supurului datează din anul 1205. În acest an, în Registrul de la Oradea este menţionat un proces de vrăjitorie, în care Koson, un locuitor din villa Zupur, o acuză de vrăjitorie pe mama unuia dintre consătenii lui. Acuzaţia era una foarte gravă în acea perioadă şi privea aproape exclusiv persoanele de sex feminin. Acuzaţia a fost dovedită de regulă prin apel la judecata divină, prin care acuzaţii erau siliţi să poarte fierului înroşit în foc, iar dacă a fost găsit vinovat (fierul a cauzat arsuri) era condamnat la moarte, fără nici un drept de apel.

Se pare că, în cazul celor doi locuitori din Supur, problema a fost rezolvată pe cale amiabilă, cei doi înţelegându-se înaintea desfăşurării ordaliului. Primul nobil având moşii în zonă apare menţionat la jumătatea secolului al XIII-lea, în persoana lui Andrei, fiul lui Serafin. Printre domeniile acestui personaj extrem de important în ierarhia aristocraţiei de la curtea regelui Ungariei (jude al curţii regale) se număra şi Supurul, în anul 1240 fiind realizată delimitarea acestei moşii.


În cursul evului mediu, până la a doua jumă- tate a secolului al XV-lea, una dintre cele mai importante familii nobiliare din zonă era familia Csire, care deţinea un teritoriu extins, delimitat de satele Pir şi Supur. Perioada de prosperitate a familiei nu a durat însă foarte mult. În anul 1474, împinsă probabil de nevoi financiare, familia Csire dă în zălog domeniul pe care îl deţinea puternicei familii a Drăgoşeştilor (Drágffy). În documentul de zălogire, cele două localităţi (Supuru de Sus şi Supuru de Jos) apar ca sate româneşti. După ce timp de aproape o jumătate de secol proprietarii iniţiali nu au reuşit să-şi recupereze domeniul, acesta este vândut şi intră în proprietatea definitivă a familiei Drăgoşeştilor. În evul mediu transferul de proprietate nu era însă o simplă tranzacţie. Pentru ca acesta să fie considerat viabil, toţi potenţialii moştenitori (în general, toţi membrii familiei şi descenden- ţii acestora) trebuiau să-şi dea acordul. În cazul vânzării Supurului, văduva lui Ferenc Csire, sprijinită şi de alte rude, a iniţiat o acţiune judiciară prin care se opunea tranzacţiei, care însă nu a avut câştig de cauză.

Din aceiaşi perioadă, din anul 1543, se păstrează şi prima conscripţie a Supurului. Din document reiese că în Supuru de Jos existau trei familii nobiliare: Drăgoşeştii, cu doi iobagi, şi familiile Csire şi Valkai, cu câte un iobag. Mai existau 2 juzi, 4 ţărani liberi, 10 jeleri, 2 case noi şi 4 sesii pustii. La Supuru de Sus Drăgoşeştii aveau un iobag, iar familia Valkai tot un singur iobag. Au mai fost înregistraţi 1 jude, 4 ţărani liberi, 5 jeleri, 2 case noi şi 4 sesii pustii. Patru ani mai târziu, o mare parte a celor două sate intră în proprietatea familiei Sarmasági, care vor rămâne cei mai importanţi nobili din zonă timp de mai multe veacuri.


Evoluţia ascendentă a celor mai importanţi nobili din zona văii Someşului, Drăgoşeştii, se opreşte brusc în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În lipsa descendenţilor de sex masculin, familia se stinge, iar uriaşele sale proprietăţi sunt risipite. Domeniul acestora, cu centrul la Ardud, care, pe lângă alte numeroase localităţi, includea părţi din localităţile Supuru de Sus şi Supuru de Jos, ajunge în stăpânirea cetăţii Satu Mare şi, indirect, a camerei regale. Deoarece cele două sate erau la graniţa dintre comitatele Solnocu de Mijloc şi Satu Mare, apartanenţa lor teritorială oscila între cele două unităţi administrative. Dieta din 1609 de la Cluj a hotărât ca iobagii din Supur să se adreseze instanţei judecătoreşti din Satu Mare, şi nu celei din Solnocu de Mijloc, de care aparţineau din punct de vedere administrativ.


În secolul al XVIII-lea, situaţia devine de-a dreptul bizară: localităţile sunt efectiv împărţite între cele două comitate, astfel încât două treimi din Supuru de Jos aparţin Sătmarului, iar o treime Solnocului. La fel se prezintă situaţia şi pentru Supuru de Sus, din care patru cincimi aparţin comitatului Satu Mare.


În cursul secolului al XVIII-lea, la fel ca în majoritatea localităţilor din zonă, satele sunt împărţite între mai multe familii care făceau parte din nobilimea mică. Astfel, în anul 1797, la Supuru de Jos existau 21 de familii de nobili, dintre care cei mai importanţi erau familia Andrási. Supuru de Sus, la rândul lui, era divizat între opt familii, cea mai mare parte a teritoriului fiind deţinută de familia Huszár. Deşi nu sunt cei mai importanţi proprietari, familia conţilor Károlyi, marii magnaţi ai comitatului Satu Mare, se număra, în secolul al XIX-lea, printre nobilii deţinători de proprietăţi în satele Supuru de Jos şi Supuru de Sus. La Supuru de Sus s-a stins din viaţă în anul 1918 marele memorandist Andrei Cosma. Născut în anul 1843 la Poiana Codrului, Cosma a urmat o carieră strălucită în avocatură. S-a remarcat prin contribuţia adusă la dezvoltarea învăţământului românesc, redactând lucrări cu caracter didactic. A fost un susţinător consecvent ale revendicărilor naţionale ale românilor din Sătmar. De numele lui se leagă conacul ridicat în Supuru de Sus, declarat monument istoric. Cele două conflagraţii mondiale afectează şi cele două Supururi. La Supuru de Jos există un monument ridicat în cinstea celor care şi-au pierdut viaţa pe fronturile celui de al doilea război mondial.

Sursa: muzeumsm.ro – Supur. Ghid cultural şi istoric

Nicolae Ghişan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *