20 May 2019
Festivalul Berii Artizanale

Istoria costumului popular codrenesc

Filed under: Anchete&Reportaje,Locale |

Costumul popular este, fără îndoială, un simbol al comunităților din zona Codrului. Este poate unul din puținele costume populare care se păstrează aproape de cel original, fără modificări spectaculoase. Croiul şi piesele costumului au rămas aceleaşi, culorile folosite în ornametică sunt aceleaşi. Pânza este poate singurul element care nu se mai păstrează, pânza de cânepă fiind înlocuită cu pânza de bumbac, de cele mai multe ori realizată industrial. În zona codrului, ca în majoritatea comunităților rurale, odată cu dispariția culturii cânepii dispar elemente care țin de industria casnică textilă.

Totuşi, femeile din zona Codrului mai prelucrează şi mai țes lână şi pânză de bumbac. Acesta este şi motivul pentru care în aceste comunități costumul popular îşi are locul bine meritat. El este purtat la zile de sărbătoare şi este transmis din generație în generație. Costumul femeiesc este compus din: cămaşă, pindileu, şorț sau zadia din-nainte şi zadia de pe cap.

Cămaşa pe crețuri este cea mai veche structură croită şi cea mai simplă. Aceasta era încrețită pe lângă gât, în creți „mănănței”) şi era despicată în față. Pe despicătură erau dispuşi nasturii care închideau cămaşa, femeile din codru nu purtau cămăşi deschise. Nasturii erau de culoare neagră, aceștia fiind poate singurul ornament al cămăşii. Creții de pe lângă gât erau prinşi într-un guler mic, de maxim doi, trei centimetri. Cămaşa avea mâneci lungi, care se terminau în bentițe simple, fără motive ornamentale, era scurtă, până în talie, doar atât cât să intre în pindileu.


Cămaşa de sărbătoare era o cămaşă pe creți, mult mai mulți decât la cămaşa obişnuită şi era realizată din patru lați de pânză. În față se încheia cu mulți nasturi de culoare neagră. Mânecile cămăşii erau cusute din doi lați de pânză care se încrețeau deasupra umerilor şi la încheieturi. Cei doi lați de pânză trebuiau să intre deasupra umerilor. De aici multitudinea creților care erau mărunței, egali şi dispuşi perfect astfel încât mâneca să se potrivească formei corpului. Acest lucru trebuia realizat şi la încheietura mâinii, lucru mult mai greu ținând cont că încheietura este mai mică. Aici, creții trebuiau să fie egali şi lungi, uneori ajungeau până la cot şi astfel, între umăr şi încheietură rămânea mâneca foarte largă. Eleganța cămăşii vine tocmai din această rezolvare, a creților de la umăr şi încheietură, care eliberează pe restul brațului doi lați de pânză albă şi fină. În timp, creții coboară pe piept şi spate şi devin câmpuri ornametale numai bune de a fi umplute cu motive, iar imaginația femelior a făcut din aceste câmpuri ornamentale adevărate câmpuri „de bătălie”. Fie că erau motive geometrice, fie că erau motive vegetale, bătălia pentru cea mai frumosă cămaşă era continuă. Cele mai vechi cămăşi au motive geometrice pe creții de la umeri şi încheieturi, motive realizate din cusăturile care prindeau creții şi care erau punctate cu „plăibasul” (creionul chimic) realizâd un joc de lumini şi umbre, de contraste care dau cămăşii de Codru o notă distinctivă.


Pindileul completează partea de la brâu în jos a costumului femeiesc. În general, el se decorează la marginea de jos (la poale), uneori adăugându-se dantele lucrate cu mâna. Pindileul de zi cu zi, era şi el simplu, din doi lați de pânză țesută cânepă în cânepă şi fără ornamente. Pânza era încrețită la brâu, mai creață pe şolduri şi la spate iar în față era aproape plată (fără creți). Creții erau prinşi într-un „guler” sau brâu destul de lat, (cât o palmă) cu „vraniță„ în față. De guler erau cusute două şnururi cu ajutorul cărora se lega pindileul. Poalele pidileului erau simple, nu erau deloc ornamentate. Pindileul de zi cu zi era mai scurt şi mai strâmt decât cel de sărbătoare.

Fetele purtau pindileu pentru prima dată atunci când intrau în „danț”, la 13–15 ani. Acest prim danț reprezenta intrarea lor în societate. Iată de ce pindileul avea o importanță atât de mare în satul codrenesc şi mai ales în viața femeilor. Pindileul de sărbătoare se făcea din trei până la şapte lați de pânză şi, ținând seama că lățimea unui război era de 50 cm, pindileul ajungea de la o lățime de 1,50 cm până la o lățime de 4 m. Întregul pindileu cântărea mult şi, ca să poată sta corect şi sã fie uşor de purtat, nu de puține ori, îi erau ataşate bretele. Bretelele veneau pe sub cămaşă. Lații de pânză erau îmbinați între ei cu cusătura numită rupturiță, o cusătură de îmbinare simplă. Poalele erau brodate în colțişori dubli, tripli sau cvadrupli. Acesta era pindileul de sărbătoare, ceatvarăul. Sigur, nu orice fată în sat avea ceatvarău, doar cele înstărite, ale căror părinți îşi permiteau să plătească femei pentru torsul cânepii şi săboițe (croitorease) pentru cusutul pindileului. Măsura lărgimii cetvarăului se lua cu brațul (de la umăr la capătul degetelor), măsură care se numea „rip”. Un ceatvarău trebuia să măsoare măcar 14-16 ripi. Pe sub ceatvarău, fetele purtau pindileul strâmt, care avea rolul de a le acoperi picioarele în timpul dansului.


Piesele complementare costumului femeiesc sunt catrințele, opregele, vâlnicele, fotele şi şorțurile. Acestea se poartă peste poale. În zona Codrului, cel mai răspândit era şorțul, care reprezintă în realitate o catrință de dimensiuni mai mari, în general monocrome, cu un decor foarte discret, amplasat de regulă la tiv ori în şiruri pe înălțimea şorțului. La început, acesta era de culoarea pânzei, iar mai târziu femeile au început să coloreze „şurțurile”, vopsindu-le cu coloranți naturali (coji de ceapă, coji şi frunze de nuc). În cazul costumului de sărbătoare, peste ceatvarău se punea zadia din-nainte, care era şi ea frumos decorată cu motive florale, la început alb pe alb, iar mai apoi cu fire de bumbac colorate.

Găteala capului în zona de Codru se făcea cu un batic, la început de culoarea pânzei de cânepă. În timp, din rațiuni lesne de înțeles, acest batic a început să fie colorat (tot vegetal ca şi şorțurile). Mai târziu apar baticurile colorate, din bumbac cu imprimeuri mărunte.


Costumul bărbătesc de zi cu zi era şi el simplu, fără prea multe pretenții. Cămaşa scurtă, din aceleaşi rațiuni ca şi cămaşa de femeie, era încrețită la gât şi avea mânecile lungi şi nu foarte ample, pentru a nu-i împiedica în timpul muncii. Mânecile se termiau cu manşete care se închideau cu nasturi. Nici cămaşa bărbătească de zi cu zi nu era ornamentată, singura valoare estetică era dată de contrastul de culoare între albul cămăşii şi nasturii negrii cu care aceasta se închidea în față.

A doua piesă de îmbrăcăminte importantă în costumul bărbătesc sunt pantalonii. În funcție de materialul din care sunt croiți, aceştia sunt de vară (cei din pânză) şi de iarnă (cei din lână).


Bărbații purtau „gace” mai scurte decât cele de sărbătoare şi mai strâmte. Gacele se croiau ample în brâu şi se trăgeau pe brăcinari, care se închideau în față. Peste gace, bărbații purtau şi ei şorțuri. Iarna, bărbații purtau cioareci, dar cu gaci pe dedesubt. Aceşti gaci erau mult mai strâmți şi aveau rolul de a proteja de frig dar şi de asprimea lânii. Gacii de sărbătoare erau foarte largi şi, la fel ca şi pindileul, erau mândria femeii. Astfel, gacii ajungeau să fie cusuți din 6 lați de pânză. Aceasta le dădea o lărgime considerabilă. Gacii erau strânşi în brâu pe brăcinari, lungimea lor nu depăşea jumătatea gambei.


În ceea ce priveşte acoperitoarele de cap, în cazul costumului bărbătesc avem doar două variante: căciula şi pălăria. Pe cap, bărbații purtau pălării de paie, vara, şi cuşmă din blană de oaie, iarna. Şi la costumul de sărbătoare, bărbații purtau pe cap clopuri înalte de paie, „înştruțate” cu pene de cocoş sălbatic.

Sursa : Tradiţii şi obiceiuri din Ţara Oaşului şi Ţara Codrului

Nicolae Ghişan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *