20 May 2019
Festivalul Berii Artizanale

Poetul Ioan Nistor despre poezia lui Dumitru Țimerman

Filed under: Editorial |

După mai bine de trei ani, am intrat în posesia unor considerații critice literare, originale, semnate de poetul și criticul literar IOAN NISTOR, pe care le-a rostit în urmă cu trei ani, mai precis pe data de 13 iunie 2016, în sala de spectacole a Filarmonicii de stat DINU LIPATTI din Satu Mare, cu ocazia lansării cărții CUPA ÎNGERILOR. Acest eveniment literar a fost mediatizat pe larg, la vremea respectivă, de televiziunea NORD VEST TV, dar și de ziarul GAZETA DE NORD- VEST. Considerațiile critice literare au fost scrise de poetul Ioan Nistor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu o sinceritate literară aparte, profund analitică și fără niciun fel de răutate, invidie sau prejudecăți: „Fiecare carte umple un gol. Există niște triunghiuri ale Bermudelor în existența umană, pe care cărțile le pot semnaliza prin filele lor albe. Cartea Cupa îngerilor – poeme exotice a lui Dumitru Ţimerman (Editura Daya, Satu Mare, 2014) este o baliză morală, un avertisment artistic. Este o cupă energizantă, menită parcă să ne arate unde Răul pândește frumusețea lumii. Am citit acest volum cu plăcere, sau mi-am permis să beau și eu o cupă răpită de autor îngerilor, poate negociată. Cartea este cu certitudine o cupă plină de lirism! Volumul are ca substanță o realitate pe care poetul o cunoaște bine ca om de TV, care are, spre deosebire de alți scriitori, cablurile racordate la realitate, adică are o viziune foarte largă asupra realității. El simte timpul trăit, vede viața din jur, pe care le transfigurează artistic.

Dacă din Cutia Pandorei, acel fruct oprit al Zeilor, au năvălit peste oameni mai multe nenorociri (tristețea, supărarea, boala, durerea, moartea), din fericire ne-a fost lăsată și speranța. Fiorul liric, emoția transmisă în poemele lui Dumitru Ţimerman, fulgerul ideatic sunt generate de acest sentiment al speranței. Autorul identifică și alte boli, însă inventate de om, pe care le vede din perspectivă creștină. Spun asta deoarece filonul religios are o pondere însemnată, iar textele sale au un miez moral, credința fiind invocată ca o cale de salvare. Desigur, nu e un tratat de morală, dar semnalele date sunt receptate și acceptate deoarece autorul îmbracă totul în imagini artistice iar versurile sună frumos. Chiar în poemul titular Cupa îngerilor, poetul divulgă, printre altele, otrava din cuvinte: „Uneori / Ne lăsăm cuprinși de vraja malefică a întunericului. / Ne pare rău pentru cuvintele ieșite din gură ca niște șerpi de foc”. Consemnează lipsa verticalității: „Ne-ndoim ca plopii fragezi în bătaia vântului dinaintea furtunii.” Acuză: falsitatea gesturilor, agresivitatea, aroganța, suficiența: „Sărim în sus ca niște cocoși de luptă învinși de neputința zborului.” Încă din titlu, de la copertă, acest volum ne amintește de titlurile de până acum și se poate constata că trăsătura cea mai importantă este Consecvența atât ca formulă poetică, dar și ca tematică. El scrie cea mai sătmăreană poezie dintre toți, în care ne regăsim în postura de cititori. Parcă am trecut și noi prin peisajele sale. Cred că putem vorbi de o POETICĂ A ȘESULUI.

Dumitru Ţimerman impune un stil propriu, distinct. Voi ilustra aceste constatări cu niște citate: Distingem o vegetație luxuriantă specifică spațiului natal, pe care-l evocă cu nostalgie, dar și imagini pline de prospețime, precum și o bogăție verbală care valorifică regionalisme specifice locului. În poezia sa: lumina e parfumată: „Peste nevăzute lumi / se-așterne lumina iubirii / sinceră și parfumată, / cu miresmele florilor de prun, / de cais, de cireș, de vișin, de tei / și de busuioc stropit cu noroc…” (p.32). Sentimentele își pun cosițe: „Pe câmp, / Sălbatice porniri / Și-au pus năframe zămislite / Din cosițe de porumb în lapte.” (p.33). El ascultă tăcerea și constată că: „Tăcerea nopții e plină de cuvinte neștiute de nimeni. / E-atâta libertate-n tăcerile noastre îngemănate.” (p.39). Peisajul careian e prezentat într-o viziune dionisiacă. Un scurt citat: „Boabe de struguri roz se pregătesc de nuntă.” (p. 30). În sfârșit, mai evidențiez faptul că poezia de dragoste ocupă un loc însemnat. El invocă acest sentiment care te eliberează, cum spune el atât de frumos, din „chingile de lut și cenușă pământească” (p.26).

Poetul se simte o verigă în lanțul uman, cu antecesori, cu urmași. Iată cum evocă satul, oamenii satului, neamurile sale, într-un poem foarte frumos intitulat „Briciul”, în care transcrie un timp al purității prin simboluri (briciul, pădurea, praful, oala de lut, șura etc.): (Briciul) „a ruginit pe brâul cerdacului. / Glasurile din hățișuri dorm. / Sunt ale tatălui neobosit, / Ale fratelui său urgisit. / Pădurea mă privește năucă. / Freamătă ca o holdă de porumb bătrână. / Praful de pe uliță s-a transformat în nori marțieni. / Bună dimineața! / Laptele se scoace în oale de lut ars. / Au rămas doar înmormântările pestrițe. / Păianjenii ăștia mă leagă de șura cea veche. / Un chiot de rândunică. / Șerpii iscă recitaluri de cotcodăceli. / Ploaia despletește / Părul alb. / Grădini înfloresc dorințe. / Moartea îmi trece prin gând ca un fulger! / E, / Dar nu mai e, / Cum a fost altădată! / Copiii vor ști cum a fost?”

Dumitru Ţimerman

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *