Şarlatanii sunt ca nişte “hiene”, care se-nfruptă din credulitatea, bunătatea şi naivitatea unor “victime”, ţintuite de nişte planuri diabolice bine ticluite. Nu o dată auzim, prin urbea noastră de pe Someş, cuvintele: “Nu-i prost cine cere, e prost cine dă “. Dai, când dai, dacă ai, dar cum dai ? De obicei şarlatanii sunt foarte convingători. Îţi vorbesc frumos, îţi aduc elogii, folosesc multe adjective pentru a-ţi cuceri încrederea, iar în final te “hipnotizează” cu insistenţele lor şi acorzi, în mod deliberat, un împrumut în bani. Mai ales dacă-ţi este prieten sau rudenie, nici măcar nu mai stai să te gândeşti, dacă faci bine sau nu.
Din nefericire, mulţi creduli se trezesc la scadenţă, când constată că împrumutatul nu mai vine cu banii îndărăt. Începi să-l suni la telefon, dar nu-ţi mai răspunde nimeni. Îl cauţi pe la servici şi “pe unde-o înţărcat mutu iapa”, pentru a-l atenţiona vehement, cu gândul că poate-poate îţi vei recupera împrumutul, pe care l-ai dat fără niciun fel de dobândă. Abia atunci constaţi cu stupoare, în fiecare dimineaţă când te uiţi în oglinda conştiinţei, că ţi-au crescut celebrele urechi de măgar.
Când ai dat împrumutul nu te-ai gândit să-ţi iei nişte măsuri de siguranţă, să ceri o garanţie echivalentă cu suma împrumutată ? Chiar dacă-ţi este cel mai bun “prieten” ! Pentru siguranţă ai fi putut apela şi la nişte martori de bună-credinţă. Oare câţi n-au făcut această greşeală de a împrumuta bani, iar ulterior au umblat ani şi ani de zile pe drumuri pentru a-şi recupera banii de la şarlatani. Pentru a apăsa pe “acceleraţie”, îl ameninţi pe şarlatan că-l vei da în judecată, dar în faţa instanţei te trezeşti că nu ai cu ce să dovedeşti că i-ai dat omului împrumutul. N-ai niciun document oficial, care să ateste împrumutul, şi nici martori. Pierzi procesul şi poate ai surpriza de a-i mai plăti şi despăgubiri morale celui căruia i-ai dat o grămadă de bani. Vai, dar câte drame nu s-au mai întâmplat din cauza şarlatanilor!
Ei bine, cu banii e cum mai e, dar când şarlatanii se folosesc de naivitatea unor prieteni sau bătrâni, “cu casă şi masă” din belşug, este de-a dreptul tragic. Şarlatanii reuşesc să-şi convingă victimele să semneze un contract de ipotecă, pentru a lua un credit de la bancă. După ce s-au văzut cu “ sacii-n căruţă “, şarlatanii au luat calea străinătăţii, iar cei doi bunici au rămas să plătească rata şi dobânda lunară la bancă. Drama s-a petrecut în momentul când cei doi bătrâni n-au avut bani să plătească datoria lunară la bancă, iar executorul a fost nevoit, conform legii, să-i evacueze în stradă pe cei doi foşti proprietari. Lacrimile şi regretele n-au impresionat pe nimeni. Şarlatanul a fost dat în urmărire, dar cine ştie prin ce ţară s-o fi instalat sub un nume fals şi apucă-te tu, acum, să cauţi “ acul în caru` cu fân “.
Drame de acest gen există cu nemiluita, sunt cunoscute multe dintre ele şi totuşi se petrec în continuare în zilele noastre, dar nu uitaţi refrenul zilei: “ Nu-i prost cine cere, e prost cine dă!”
Dumitru Ţimerman