More

    Şi totuşi … există oameni sensibili!

    M-am gândit cum să fixez titlul prezentului material, pe care-l gândeam cu mult timp înainte de Marea Sărbătoare a Naşterii Mântuitorului. Am fost salvat printr-o frumoasă şi neaşteptată surpriză. Am primit o frumoasă floare, numită „Crăciuniţă” şi o scrisorică din care mi-am dar seama că încă mai există oameni cu suflet sensibil, oameni ce-şi aduc aminte de copilăria lor frumoasă, de iernile aspre de prin partea Moldovei, de tradiţii, obiceiuri, datini, colindele fiind cele mai importante şi trainice. Am citit atent cele două pagini dactilografiate, culese parcă special, cu caractere cursive, puţin aplecate spre dreapta şi mi-am dat seama că, citindu-le, am devenit mai puternic în încrederea mea că tot ce se numeşte tradiţie nu va dispărea, la fel ca iubirea.

    „Sâmbure de copilărie” se intitulează scrisoarea şi parcă vine de pe meleagurile ieşene, însoţite de urături şi sunete de clopoţei, de sunete de buhai şi tobe. Toţi copilaşii, de 4-5-6 ani, cu toate cele descrise, umpleau curtea gospodarului care aştepta cu geamurile luminate şi care, orice vreme ar fi fost, deschidea larg uşa pentru urători. Nu atât colinda, cât urăturile făcute familiei, erau mult aşteptate şi acceptate, deşi copilaşii trăiau intens şi o serie de peripeţii amuzante. În iernile îmbrăcate în nămeţi şi ger cumplit, cântecele de urare răsunau, iar vocile cristaline ale eroilor răsunau atât de frumos, încât vecinii, auzându-le, se pregăteau să-i primească pe rând.

    Aşa luau urătorii casele de la un capăt la altul al satului, fără a sări peste vreo gospodărie. Mirosul de cozonac, colacii, fructele erau pregătite pentru orice număr de grupe de copilaşi ar fi sosit la casa fiecărui locuitor al satului. Nu se refuza nimic din cele oferite, deşi fiecare avea acasă din toate cele primite. Era un sfat dat de părinţii celor care plecau la colindat. Unii mergeau şi pe „cont propriu”, făcând din colindă şi urare o destăinuire prin care îi simţea pe gazde atât de apropiaţi şi buni, ca nişte vecini cu care-ţi împarţi bucuriile şi necazurile. Poate, în acest caz, darurile (nu cadourile) erau mai multe, iar de greşeai ceva, erai în cunoştinţă de cauză, singur răspunzător.

    Plecau grupurile de pe la 4-5 şi spre seară se întâlneau cu formaţii de mascaţi, de care te înfricoşai din cauza urâţeniei lor!

    Ce oameni mai erau atunci, ce bucurii se împărtăşeau, ce primitori şi darnici mai erau! Au mai rămas şi azi astfel de oameni prin satele moldoveneşti şi… cred că şi prin satele acestea şi chiar în oraşe, că doar toţi de acolo venim, acolo e „talpa ţării”, ţăranul mult apreciat de Rebreanu, de Coşbuc şi de mulţii scriitori despre care uneori mai uităm să mai vorbim. Dar, dacă privim harta ţării, acolo, partea Moldovei a dat pe cei mai mulţi dintre ei şi-i mulţumim mereu pentru acest lucru. Ce frumos pluguşor se rostea şi se mai rosteşte şi acum, ce început de atenţionare: „Aho, aho… copii şi fraţi/ Staţi un pic şi nu mânaţi!/ S-a sculat bădica Traian/ Şi – a – ncălecat pe-un cal învăţat/ Cu nume de faur/, Cu Steaua de aur…”

    Clopoţei, bici, buhai – cu sunetele şi zgomotele lor însoţeau urătorii pe tot parcursul unicului traseu dintr-un an. Construcţia buhaiului dintr-un butoiaş de lemn, acoperit la capăt cu piele întinsă, din care ieşea un smoc de păr de cal, pe care copilul cu palmele înmuiate în borş sau zeamă de varză acră, îl „alinta” de la un cap la altul, scotea un huruit sacadat ce dădea ritmul urăturilor. Clopoţeii sunau frumos şi la „Mânaţi măi!” se auzea biciul pocnind, ca un îndemn de a merge spre mai bine în tot anul care vine! La aceste urări bine pregătite şi repetate, gazdele priveau şi ascultau, ştiind cine se ascunde sub căciulile ţuguiate pe care le purtau urătorii. Sunetele şi urările se contopeau cu scârţâitul zăpezii de sub picioare. Spusele gazdei, cuvinte de mulţumire pentru urări, darurile oferite, se încheiau cu speranţa că ne vom vedea şi la anul, sănătoşi şi voioşi, când se va cânta şi ura şi mai bine!

    Ce lucruri frumoase au mai fost şi mai sunt încă, acolo, aici, peste tot unde există oameni de omenie, oameni ce iubesc tot ce se numeşte tradiţie, tot ce se numeşte bun simţ. Toate pornesc de la bunul simţ şi cred că dacă ar fi dominant în trăsăturile fiecărui om, indiferent de poziţia sa pe scara ierarhică a societăţii, viaţa ar avea alt curs. Aşa de mult doresc să ne controlăm, să ne purtăm în aşa fel, încât binele din noi să molipsească pe toţi din jur! Şi ştiu că se poate! Nu trebuie să fim buni doar de Crăciun, să fim buni că aşa suntem din naştere. Toţi copiii se nasc la fel, toţi sunt buni, dar uneori familia, societatea, anturajul îi atrag în „mreje” periculoase. Copiilor trebuie să le vorbească oameni cu chemare, cu pregătire, oameni ce iubesc copiii.

    Îi iubesc pe toţi cei care iubesc copiii, pe cei care ştiu ce-i tradiţia frumoasă, pe toţi cei care iubesc această ţară. Vă iubesc, îmi sunteţi dragi!
    Sărbători fericite! La Mulţi ani!

    Teodor Curpaş

    ȘTIRI RECENT ADĂUGATE