Cu regret spun că fost Zi Naţională a României trece, an de an, neobservată. Prea ne urâm unii pe alţii! Prea repede ne îndepărtăm de Dumnezeu! Anul Centenarului Marii Uniri nu l-am fi putut sărbători fără actul de la 23 August! În acest an, atât de important în viaţa şi dăinuirea noastră trebuie să ne aşezăm cu calm, cu înţelegere şi să-i respectăm pe cei în uniformă! Această înţelegere trebuie să fie reciprocă. Nu se poate continua cu scandaluri între preşedinţie şi guvern, să dispară declaraţiile inutile pe care le auzim de sus şi până jos! Să nu se mai treacă cu vederea “micile” greşeli făcute de “marile” organisme ale ţării!
Este bine să nu ne uităm istoria şi să ne amintim că în anii 1942-43, România se afla în război, angajată cu toţi oamenii ei, cu toate resursele sale. În zăpadă, sub muşcătura gerului cumplit din noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie din acei ani, ei au scris sub focul inamic o filă din epopeea naţională. Momentele aducerii aminte, bilanţul este de-a dreptul tragic! În iarna aceea, la Cotul Donului – Stalingrad, Germania, România, Italia, Ungaria pierdeau (conform surselor publicate de Ion Blidaru în “Flacără”) 1.500.000 de soldaţi (morţi, răniţi, prizonieri), 3.500 de tancuri, 12.000 de tunuri, 3.500 de avioane, 75.000 de autovehicule! Între 19 noiembrie 1942 – 2 februarie 1943, încercuirea sovietică a spulberat iluzia lui Hitler. Pierderile româneşti? Totalul pierderilor din Armata a 2-a şi a 4-a sunt de 184.441 militari, din efectivul de 230.441 de militari (16.566 de morţi, 67.182 răniţi, 98.692 prizonieri). Plus cei 80.000 de militari români din Armata a 2-a ungară, provenind din nordul Ardealului, ocupat prin Diktatul de la Viena, cuprinşi în armata Ungariei. Un dezastru! Un măcel! O dramă a retragerii din cercul de foc! Sursele din arhive redau că, între 22 iunie 1941 şi 23 august 1944, România a pierdut, pe câmpurile de luptă ale Estului, 624.791 de militari: 71.586 morţi ( din care soldaţi – 66.649, 3.113 – ofiţeri, 1.823 subofiţeri), 243.622 – răniţi, 309.583 – prizonieri. Redăm şi pierderile de pe frontul din Vest (23 august 1944 – 9 mai 1945: 169.822 militari) iar pierderile Armatei Române, pe întregul război, sunt de 794.613 de români eroi, ocupând locul al patrulea pe naţiuni. Ei şi-au asumat destinul unui neam, întoarcerea armelor, după războiul din Est, împotriva Germaniei, luptând mai departe pentru eliberarea Budapestei, până în Munţii Tatra şi la porţile Vienei, mereu întrebaţi de noul aliat – ostaşul sovietic: “Ce aţi căutat voi la Stalingrad?”. Ce? Eliberarea, de sub cizma roşie, bolşevică, a Basarabiei, moşie a lui Ştefan cel Mare, a nordului Bucovinei, pierdute prin notele ultimative din 26-28 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, a nordului Ardealului, răpit României, prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940, a părţii răpite din Dobrogea. Din păcate, prin greşelile unor oameni politici, Stalin i-a învins pe toţi. Războiul Sfânt de dincolo de Prut s-a încheiat dramatic, România căzând, şi din cauza aliaţilor conduşi de Franklin Delano Roosevelt şi de Winston Churchill, sub acel crunt stalinism al urii şi al răzbunării. Acesta-i războiul! Se ştie că destinul este, uneori, un amestec de lumini şi umbre pentru om, ca fiinţă trecătoare. Destul este să ne amintim de destinul mareşalului Ion Antonescu. Ei, eroii neamului, au luptat pentru refacerea frontierelor naţionale. Tocmai de aceea, nouă, urmaşilor, ne revine o datorie sfântă – cinstirea eroilor, cult al acestui neam născut creştin. Celor căzuţi pe câmpurile de luptă pentru dăinuirea patriei eterne, le aducem prinos al recunoştinţei prin versurile din poezia “Nu ne uitaţi!” a lui Nicolae Iorga: “Noi suntem mulţi, e codrul plin/ De noi e plin muntele tot,/ În şiruri crucile se ţin/ Pe gropi ce nu se mai socot/. Români am fost, Când am luptat,/ Până la urmă, neclintit,/ Creştini suntem, că am iertat,/ Dormind acuma liniştit./ Şi după câte le-am făcut,/ Noi mai simţim un singur dor/ Al celor care s-au trecut/ Şi n-au văzut isprava lor./ Şi fiind c-am fost tot ce v-am fost/ Când ne-am făcut al vieţii rost,/ În bucuria voastră, fraţi,/ Nu ne uitaţi!”
Să ştie eroii neamului că istoria nu-i va uita, iar aici în acest judeţ sunt foşti ofiţeri care cunosc bine faptele de arme ale voastre, sunt oameni care veghează la cimitirele voastre. De multe ori l-am auzit pe col. Vasile Rus vorbind despre armata română, i-am citit cărţile cu destinaţie specială eroilor şi am simţit o mândrie îndreptăţită de a fi şi eu printre cei care cinstesc faptele eroice ale celor care şi-au dat viaţa pentru unitatea acestui neam! Să nu uităm că 23 August rămâne o dată importantă în viaţa celor care mai cunosc şi cinstesc adevărata istorie!
Teodor Curpaş