Nu aș vrea să insist prea mult asupra biografiilor celor doi invitați ai serii de joi, 23 noiembrie, ora 19 (abonament nr. 14), mai ales că despre Răzvan Stoica puteți găsi în numărul din 17 februarie 2021 un amplu și grăitor interviu luat de colega noastră de atunci, Raluca Jofi.
Despre maestrul Cristian Sandu voi fi succint tocmai pentru a putea desfășura mai descriptiv programul serii. Dirijorul Cristian Sandu a absolvit Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, iar în anul 2004 și-a făcut debutul profesional la Opera Națională Română din Cluj. Acesta este specializat în analiză muzicală, muzicologie, dirijat coral și dirijat de orchestră. Afirmarea sa internațională a fost recunoscută odată cu câștigarea Premiului I la Concursul Internațional de Dirijat Orchestră „Jeunesses Musicales” București, 2010. Cristian Sandu este lector în cadrul Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, este dirijorul orchestrei Antonin Ciolan și colaborează cu orchestrele operelor și filarmonicilor din România și din alte țări.
Înainte de a trece la program vreau să vă devoalez un interesant sondaj făcut de una din cele mai cunoscute companii de cercetări sociale și marketing (Inscop Research) din România. La întrebarea „ce muzică vă place?” românii au putut reda mai multe preferințe muzicale. Iată răspunsul lor cuantificat: 47.3% dintre cei chestionați menționează muzica populară (față de 49.7% în 2013), 29.2% pop-dance (față de 41% în 2013), 28.3% cea clasică (față de 22.8% în 2013), 21.6% manele (față de 14.2% în 2013), 19.2% hip-hop (față de 18.2% în 2013), iar 16.5% rock (față de 19.5% în 2013). 10.8% menționează alt gen (față de 2.7% în 2013). 4.8% dintre respondenți spun că nu ascultă muzică (față de 1% în 2013), iar 0.9% nu știu sau nu răspund la această întrebare. Ce mi-a sărit în ochi este creșterea, în ultimii 10 ani, cu aproape un sfert (mai exact 24,1%), proporțional vorbind, a celor care ascultă muzica de înaltă respirație, cea clasică.
Programul începe cu Preludiu la opera Tristan și Isolda a lui Richard Wagner. În cele aproape 10 minute ale compoziției vă veți simți ca într-o planare continuă asupra unui tărâm de basm. Într-un zbor fără motor din care priviți splendoarea unor plaiuri cu dealuri și văi, cu lacuri și râuri lin curgătoare, cu sate și țărani trudind pe ogoare. cu castele și grădini înflorate.
Apoi, Stradivariusul lui Răzvan Stoica ne va petrece în lumea unei compoziții pentru vioară și orchestră scrisă în 1863 de Camille Saint-Saëns. Aceasta a fost dedicată virtuozului violonist Pablo de Sarasate, care a interpretat partea de vioară solo la premiera din aprilie 1867. Este vorba de „Introducerea” și „Rondo Capriccioso” care au fost inițial destinate să fie finalul emotionant al primului concert pentru vioară al lui Saint-Saëns, iar succesul său în compoziție solo la prima sa reprezentație l-a determinat pe Saint-Saëns să o publice separat. Premiera a avut loc pe 4 aprilie 1867 la Champs-Élysées, cu Pablo de Sarasate cântând rolul solo, la pupitru fiind compozitorul. Au fost realizate mai multe aranjamente ale partiturii, inclusiv pentru vioară și pian de Georges Bizet, duet cu pian de Jacques Durand și două piane de Claude Debussy. Lucrarea este scrisă pentru vioară solo, 2 flaute/piccolo, 2 oboaie, 2 clarinete, 2 fagoturi, 2 corni, 2 trompete (sau cornete), 3 timpane și coarde.
Programul continuă cu tumultosul Franz Liszt care în al treilea poem al său (din totalul de treisprezece) intitulat „Preludii” sau „Începuturi” face să răbufnească la maturitate toate neliniștile sale interioare din perioada de început a carierei sale. Muzica a fost compusă între 1845–54 și a început ca o uvertură la ciclul coral al lui Liszt „Les quatre éléments” (Cele patru elemente), apoi a fost revizuită ca uvertură de concert de sine stătătoare, cu un nou titlu referindu-se la o poezie de Alphonse de Lamartine. Premiera sa a avut loc pe 23 februarie 1854, condusă de însuși Liszt. Partitura a fost publicată în 1856 de Breitkopf & Härtel. „Les préludes” este cel mai vechi exemplu de lucrare orchestrală intitulată „Poemul simfonic”.
În fine seara se încheie cu „Poème” compoziție ce aparține lui Ernest Chaussaun și a fost scrisă în 1896. Este un element de bază al repertoriului violonistului, a fost foarte des înregistrată și interpretată și este în general considerată cea mai cunoscută și mai iubită compoziție a lui Chausson. Poème a fost scrisă ca răspuns la cererea lui Eugène Ysaÿe pentru un concert pentru vioară. Chausson s-a simțit inegal cu sarcina unui concert, scriindu-i lui Ysaÿe: „Cu greu știu de unde să încep cu un concert, care este o întreprindere uriașă, sarcina proprie a diavolului. Dar pot face față unei lucrări mai scurte. Va fi în foarte mult timp o formă liberă în care în mai multe pasaje vioara cântă singură.” A început în aprilie 1896 și s-a terminat pe 29 iunie și a fost scrisă în timp ce Chausson era în vacanță în Florența (Italia). A scris trei versiuni diferite de Poème: cu orchestră; cu acompaniament de pian (rescris ulterior de alte mâini); și o versiune recent descoperită pentru vioară, cvartet de coarde și pian, însoțitoare la „Concertul său pentru pian, vioară și cvartet de coarde” din 1892. Părțile de vioară solo ale acestor versiuni sunt identice, cu excepția unui detaliu minor.
Opriți războaiele!
