More

    Cunoaşterea, trăirea şi mărturisirea credinţei creştine (75). Virtutea creştină (6) Virtuţile morale (3). Iertarea. Răbdarea. Sfinţenia

    Domnul Iisus Hristos are puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, putere pe care a împărtăşit-o Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor acestora, adică preoţilor şi episcopilor: “Ce este mai lesne a zice: iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta” (Matei IX; 5-6); “Adevărat grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei XVIII; 18); “Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX; 21-23).

    Însă, iertarea este şi o “virtute evanghelică”, o putere morală, care trebuie să se arate în viaţa fiecărui creştin. Sfânta Evanghelie ne îndeamnă/ne învaţă să fim iertători: “Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri… Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre” (Matei VI; 12, 14-15); “Atunci Petru, apropiindu-se de El (de Iisus), I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” – la nesfârşit (Matei XVIII; 21-22). Ca atare, iertarea primită din partea lui Dumnezeu este condiţionată de iertarea pe care noi o acordăm semenilor noştri.

    Din iertare se naşte atât pacea lui Hristos (“Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” – Ioan XIV; 27), cât şi starea de mulţumire, de linişte şi de fericire între oameni, în cadrul relaţiilor interumane. Pacea cu Dumnezeu (“Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos” – Romani V; 1, “Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus” – Filipeni IV; 7) şi cu toţi oamenii (“Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu, căci scris este: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul” – Romani XII; 18-19) reprezintă “roada Duhului Sfânt”, ce lucrează în sufletul creştinului credincios, care este “omul păcii”, împlinind cuvintele evanghelice “pace vouă” (Luca XXIV; 36, Ioan XX; 19, 21, 26): “Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei XII; 14), “Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei V; 9).

    Răbdarea în suferinţe este una dintre cele mai alese virtuţi creştine. Este vorba despre “răbdarea şi credinţa sfinţilor” (Apocalipsa XIII; 10), care constituie chezăşia/garanţia mântuirii şi a învierii. Creştinul, care poate şi ştie să rabde, precum a răbdat Domnul Iisus Hristos, se va mântui: “Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei XXIV; 13), “Răbdaţi spre înţelepţire; Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?” (Evrei XII; 7). Bunătatea şi blândeţea sunt virtuţi care izvorăsc din iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Omul blând, menţionează “Catehismul creştin ortodox”, este “ca pâinea caldă: place tuturor. De aceea se şi spune despre el: e bun ca pâinea lui Dumnezeu”.

    Cea mai înaltă virtute morală este sfinţenia, “cuprinsul, ţinta şi cununa tuturor virtuţilor”. Viaţa creştină are ca scop dobândirea sfinţeniei: “După Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii. Că scris este: Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru I; 15-16). Cele mai alese pilde sau modele, referitor la sfinţenie şi purtare morală, le avem în vieţile Sfinţilor, ale proorocilor, apostolilor, mucenicilor, mărturisitorilor şi cuvioşilor, dar, mai ales, în vieţile Mântuitorului Iisus Hristos şi Maicii Domnului: “Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” (Romani X; 4). Aşadar, Iisus Hristos este “întruchiparea tuturor legilor, poruncilor, făgăduinţelor, virtuţilor Vechiului şi Noului Testament; El este Omul adevărat (<<Iată, Omul!>> – Ioan XIX; 5), Omul model, Omul desăvârşit în credinţă, în speranţă, în iubire, în smerenie, în blândeţe, în iertare, în înţelepciune, în sfinţenie, în toate virtuţile”. Toate învăţăturile Sfintei Evanghelii şi poruncile Bisericii tind să ne conducă/aducă spre/la Domnul Hristos, la împăcarea, “împrietenirea” şi unirea cu El, “ca viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor” (II Corinteni IV; 11), astfel încât “să gândim, să vorbim şi să lucrăm ca şi El”.

    În concluzie, când viaţa Mântuitorului se oglindeşte în noi (precum se oglindeşte viaţa părinţilor în copii), atunci suntem pe urmele Lui şi putem spune, împăcaţi fiind, asemenea Sfântului Apostol Pavel: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni II; 20).

    Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!

    Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, ed. cit. 2.“Catehism creştin ortodox”, ed. cit., pp. 192-194.

    Preot dr. Cristian Boloş

    ȘTIRI RECENT ADĂUGATE