More

    Interviu artă – cultură / Ce frumos e omul!

    O fotografie veche este o adevărată comoară! Câtă bucurie pentru cineva preocupat să descopere vremuri, mai mult sau mai puţin îndepărtate, poate evenimente ce au marcat, într-un fel sau altul societatea în care trăim! Invitatul meu de azi, Ionică Moldovan, angajat al Direcţiei Judeţene pentru Cultură Satu Mare, are, printre alte atribuţii profesionale, acest rol, de a imortaliza în imagini evenimentele culturale din oraş, sau pe cele ce depăşesc hotarele judeţului, la care adesea participă alături de oameni de cultură sătmăreni. Atunci când generaţiile viitoare vor căuta informaţii despre ceea ce azi înseamnă “Viaţa culturală sătmăreană”, cu siguranţă vor găsi, alături de textele autorilor, şi imagini semnate FOTO: Ionică Moldovan. Cam atât de preţioasă e implicarea lui în cultură, îndrăznesc a conchide. Dacă se întâmplă uneori ca evenimentele să se suprapună, se deplasează de la o locaţie la alta, pentru ca nu cumva să-i scape vreun detaliu care se cere „consemnat” şi printr-o imagine. Îşi face brusc apariţia, intră direct în miezul problemei, iar mulți dintre cei prezenţi, cu siguranță, în acel moment își spun: “A venit Ionică să ne tragă în chip!”. Mai mereu este în  anturajul scriitorilor. Nimeni nu ştie mai bine “rânduiala” în Direcţia de Cultură decât el. Directorii s-au mai schimbat, el, însă, a rămas. (Portret realizat de Florin Buciuleac)
    De unde vii şi cine esti?
                M-am născut la 26 ianuarie 1960. Ştiu că pe mulţi dintre voi, această dată vă duce cu gândul la Ceauşescu.(zâmbeşte). Asta pentru a începe cu ceva amuzant! Ai mei au auzit că fostul conducător are o afinitate pentru copiii născuţi în aceeaşi dată cu el, aşa că dragii de ei, în simplitatea lor, s-au gândit să-l cheme să mă „re – boteze”, însă fratele mamei mele, medic la acea vreme, imediat i-a potolit, zicându-le  că are acela lucruri mai importante de făcut. Aşa că au renunţat la idee. N-am devenit finul „celui mai iubit fiu al poporului”. Vin din Medieşu Aurit, dintr-o familie de ţărani, sătenii mă ştiu cu porecla „Ionelu lui Pintilie”. De mic, munceam pe câmpurile patriei, dar frecventam cu drag şi biblioteca. Copil fiind, eram mare amator de cărţi de aventură. Ai mei nu au avut posibilităţi financiare pentru a mă trimite la facultate, însă prin muncă, am devenit o familie respectabilă. .Apropo de bibliotecă, mi-aş dori ca şi azi, acest locaş din sat să funcţioneze ca în copilăria mea, cu un bibliotecar implicat, care să atragă copiii către lecură. În acest sens, am donat cărţi, atât eu, cât şi domnul Vulturescu, fostul meu director.
    De câţi ani slujeşti cultura sătmăreană? Cum ai ajuns în lumea scriitorilor sătmăreni? Când şi cum a început povestea acestei călătorii? 
    În 1989 am fost angajat la Inspectoratul de Cultură Satu Mare, aceasta fiind denumirea instituției la vremea respectivă. Astfel, iată că de 35 de ani slujesc cultura sătmăreană, de-a lungul vremii succedându-se la conducere patru directori: Vasile Savinescu, George Vulturescu, Mircea Drăgan și în prezent Zamfir Danciu, toţi oameni deosebiți. În lumea scriitorilor sătmăreni am ajuns prin intermediul domnului George Vulturescu. El a fost mentorul meu, lângă el m-am format, lui îi mulţumesc azi. Cu el am cutreierat ţara în lung şi-n lat, la mai toate evenimentele literare importante. Am fost atât de implicat în atribuţiile mele de serviciu, încât, la un moment dat, am ţinut un jurnal despre activităţile directorului meu. Se amuzau scriitorii când le citeam din caietul cu însemnări. (zâmbeşte)
    Te-ai evidenţiat prin talentul tău în arta fotografică. Ai avut de la bun  început o pasiune pentru acest gen de artă?
    În ceea ce privește fotografia, la început a fost o  sarcină de serviciu, care mai apoi s-a transformat într-o  pasiune ce a venit, oarecum, pe parcurs, odată cu acțiunile culturale în care am fost angrenat. Azi, îmi place să surprind, mai mult decât o simplă “informaţie”, poate stări, emoţii, frumuseţi de dincolo de cuvinte.
    De-a lungul anilor ai imortalizat sute de evenimente din urbe, din ţară, şi de peste hotare. Spune-ne câteva personalităţi importante pe care ai avut ocazia să le întâlneşti.
    Am fotografiat pentru revista “Poesis” aproape de la începuturile ei, cât și pentru alte reviste culturale din ţară. Astfel că, am ajuns să fotografiez extrem de mulţi scriitori; nu ţin o evidenţă exactă a lor. Dintre ei, i-aş aminti pe regretaţii academicieni:  Nicolae Manolescu, Nicolae Dabija, Adam Puslojic din Serbia; scriitori precum acad. Dumitru Ţepeneag sau Jean Poncet din Franţa. De asemenea, pe acad. Nicolae Breban, academicienii Mihai Cimpoi şi Valeriu Matei din Republica Moldova; poetul Basarabiei – regretatul acad. Grigore Vieru, şi sigur, lista ar putea continua.
    Ai reuşit să închegi vreun volum de fotografii?
    Toate fotografiile pe care le-am realizat în acești ani le-am distribuit unor editori din Bucureşti, Piteşti sau Satu Mare. Momentan nu dispun de resursele financiare necesare pentru materializarea unui album, dar eu sper… Este o dorinţă a mea, ca într-o bună zi,  să pot realiza un album cu o parte din fotografiile culese de-a lungul anilor şi chiar să fac o expoziție.
    Ce atmosferă se creează într-un anturaj al scriitorilor, unde adesea eşti părtaş? La tine, şaga e la ea acasă, aşa că te provoc  să ne stârneşti simţul umorului…
    Poveştile sunt nenumărate. La una dintre întâlnirile „Convorbiri literare” care are loc la Iaşi, la „punctul 3”, după evenimentul oficial, aflându-ne la obişnuita poveste, la un moment dat mi se cere „Fasconal”. Doamna Vulturescu, care era şi dânsa cu noi, a început să se îngrijoreze, întrebându-mă: „Ce s-a întâmplat de au răcit cu toţii?”. În momentul acela am scos din „straiţă” o sticlă cu pălinca noastră sătmăreană, care face senzaţie în ţară. De atunci am rămas cu acest brand. Când mă văd scriitorii, îmi cer celebrul „fasconal”. Oricum, cu sau fără „fasconal”, discuţia între scriitori este întotdeauna despre literatură. Este o lume care nu are cum să nu te fascineze. Iată o altă poveste, tot de la „punctul 3”: unul dintre poeţi ne-a reţinut într-un episod artistic ce a durat trei ore. Şi asta, de ce? La cea mai mică mişcare, ori dacă cineva ieşea la o gură de aer sau tutun, neapărat trebuia să-l aşteptăm să revină. Poetul, adânc pătruns de propria sa metaforă, se oprea şi o tot lua de la capăt, de câte ori era nevoie, cu un desăvârşit calm, spre disperarea auditoriului care-şi aştepta rândul la cuvântare. Vă puteţi închipui ce atmosferă s-a creat? Iată cât patos poate să ardă în sufletul unuia născut să fie poet. Nu întâlneşti în fiece zi aşa ceva! Să vă spun şi una de pe la noi. Graţie celor doi poeţi tirecani, George Vulturescu şi Gheorghe Cormoş, a ajuns pe meleagurile Tireacului Preasfinţitul Iustin Chira. Mare sărbătoare! Era purtat în sat cu caleaşca. Eu eram şoferul domnului Vulturescu. Problema era că, pe lângă şofat, trebuia să şi filmez, pentru a nu scăpa  o asemenea zi istorică. Imediat m-am orientat, mi-am luat repede un şofer, pe nimeni altul decât primarul comunei. El şofa, eu filmam! O dată în viaţă, m-am făcut şi eu cu un şofer primar.
    Cum e cu noul director, cu domnul Zamfir Danciu?
    Am un director de nota 10! Implicat, mereu prezent! Zeci de ani am fost şoferul domnului director Vulturescu. Ehei! Acum a venit vremea să spun că mă consider un angajat împlinit (râde). Am şi eu şofer, şi nu pe oricine, ci pe directorul meu. Îi place atât de mult să conducă , încât pe mine mă lasă să intru în starea artistului fotograf. Însă trebuie să fiu corect până la capăt: când drumul e prea lung, uneori, îl înlocuiesc. (râde copios)
    Se spune că, pe vremuri, la “Capşa”, în Bucureşti, erau două săli distincte; una, unde veneau oamenii să mănânce prăjituri, şi alta, unde se “mâncau” scriitorii între ei. Cum e  cu scriitorii “din nord” ai zilelor noastre? (cu referire la scriitorii sătmăreni)
    Exact ca la Capșa! Şi nu doar la Satu Mare, ci în toată țara! (zâmbeşte) Asta aşa e de când lumea! Orgolii mari! Discuţii nesfârşite despre “care e cel mai bun” (râde).
    Ce îţi bucură azi sufletul?
    Familia! Lumina ochilor mei, nepoţelul meu Tudor Ştefan, fiica mea Ioana Alexandra Han, ginerele Adrian, poliţişti amândoi la Zalău. Iată că am şi „gardă de corp”! (zâmbeşte). Şi nu în ultimul rând, soţia mea Dorina, căreia îi mulţumesc şi pe această cale pentru grija pe care ne-o poartă.
    Un gând cititorilor acestei pagini…
    Dragii mei! Ce aş putea eu să vă spun, în afara celui mai simplu, aparent banal: bucuraţi-vă de frumos! Faptul că tu te-ai gândit să prezinţi omul şi pasiunile sale care vin să-l împlinească este lăudabil, şi da, cred că acest om nu poate fi decât unul frumos!  Avem nevoie de asta! Mulţumesc cotidianului Gazeta de Nord- Vest! Vă aşteptăm la evenimentele culturale din oraşul nostru! Să scriem istoria împreună, în filele culturii sătmărene de azi!
    Mulţumesc frumos! Până data viitoare, nu uita, drag cititor, să fii creativ şi autentic!
    Georgeta I. Govor

    ȘTIRI RECENT ADĂUGATE