O forţare a destinului ar fi însemnat o altfel de înfrângere. Ştiam şi unde am greşit. Era pentru prima oară când plănuiam să transform o înfrângere în victorie benefică de durată şi cainii să nu observe, ba mai mult să îi las să jubileze victorii să se încolţească între ei, să se chinuiască între ei. Nu îmi era uşor, o înfrângere e o înfrângere totdeauna fie ea şi aparentă. Acolo în exil voi mai citi câteva pagini din ale vieţii, detaşat, voi chibzui care este imperiul meu, cum să îl gestionez şi dacă e nevoie de o extindere să o finisez într-un nou mod de viaţă. Gândul era pe măsura unei cugetări de ale mele ,,atunci când pierzi ceva înseamnă că era de pierdut,, . Cainul rudă s-a arătat binevoitor să pună planul în aplicare simţind că va mai câştiga în greutate, dar mai ales pentru aşa-zisa binefacere care după măruntaiele lui era primul interesat să o rezolve pentru că de, e ograda lui şi acolo el decide, mai mult din orgoliu grohăia şi pe la alte ogrăzi că el va rezolva abaterea ghepardului şi a hienei de la regulile obligatorii ale turmei. Cainii ceilalți doi deja jubilau în mustăţile lor şi de a doua zi urmau să înceapă o construcţie nouă fiecare pe proiectul lui, neînţelegînd că de fapt este o decizie dinafara lor, că de fapt s-au schimbat prăpăstiile. Am decis aşadar acceptarea exilului la o altă unitate şcolară din raion chipurile pentru a avea grijă de purcel. Era problemă doar de acceptat că lucrurile avuse grijă cainii să le rezolve adică noile locuri de muncă pentru un an de zile. Ştiam direcţia încotro e de mers dar nu cunoşteam drumul nici localitatea nici oamenii de acolo. Practic nu ştiam la ce mă duc, ştiam doar că am o răzbunare de plătit şi e mai corect să las lucrurile să curgă.
Căruţa trasă de doi cai împrumutaţi de la cooperativa agricolă de producţie ca răsplată că accept uşor schimbarea se opreşte la podeţul de la uliţă şi sunt aşteptat să ies din casă și să urc în ea, primul înțelept cain ştiind că odată urcat acolo nu mai voi lua altă decizie. Eram ca şi câştigat. Cu burta plină și mare pe iliș înşfăca-se hăţurile, grohăia din când în când de unul singur după ce căruţa în care ne instalasem pornise la sforţările cailor. Nici cățelul nu era prea vesel precum în ograda lui se părea că e pentru prima dată când stă şi el de vorbă cu el însuşi mai mult poate de grija însoţitorului, că asta însemna lipsa de libertate. Călătoria era într-un car cu iele, însoţitoare încă de la naşterea mea. Toate se învârteau în jurul capului meu pe care mă forţam să îl ţin sus să nu o iau razna. Mii de iele şi tablouri întunecau ochii mei, de la prima vedere a iubitei la tabloul urcării în căruţă a unui condamnat spre insulă. Mă condamnam de ce am acceptat consemnarea, că trebuia să fiu demn, puternic, să dezvălui totul, că lucrurile le puteam trece pe alt curs. Şi totuşi îmi spuneam că aceasta e calea. În dreptul casei iubitei mele la una dintre ferestre de la o cameră unde nu locuia nimeni se dădea la o parte o perdea. Doar eu ştiam cine aştepta acolo şi ce avea în suflet chipul ce discret apăru în geam. Cât o fi aşteptat ea acolo să prindă momentul trecerii mele pe acolo şi ce teatru trebuie să fi jucat pentru a sta acolo până la momentul trecerii căruţei, moment desigur de neimaginat şi puternic mediatizat. A fost îndeajuns acest moment pentru o viaţă. Toată fiinţa decăzuse, tremura, muţenia îmi era stăpâna, doar sufletul şi mintea derulau trecutul unor şase ani de iubire, intrigi şi amintiri ce din fiecare răsăreau mii de de întrebări. Eram sigur de eşecul lor cu riscul jertfirii mele.
Trecurăm un sat şi un al doilea cunoscut nouă, imaginile erau a unei mări ce îşi unduia valurile şi acoperea totul în urmă, apoi a piaptănului aruncat în urmă pentru a pune o stavilă timpului şi a crea o pădure deasă exact precum într-o poveste, care să închidă un deja trecut. Am preferat jocul taciturnului, fără revoltă şi a arăta înţelegere pentru a nu îmi trăda ştiinţa planurilor cainilor şi a profita din plin de natura ce mă vindeca la fiecare hodorăit de car şi fiecare grohotiş al cainului. Nici cainul nici puiul lui nu aveau nimic de grohăit spre mine, probabil ştiau ce e în tăcerea mea, doar ei se mai încurajau din când în când. Mi-am permis luxul taciturnului, de altfel în creierul meu se rostogoleau în continuare lumi în agonie, se temeau de o eventuală revoltă . Ajunşi pe o culme, satul de exil se arată imaginii noastre dintr-o dată parcă apărut după un val de mare.
Era o toamnă ce se încadra perfect cu sfârşitul unei iubiri, iubirile au şi ele sfârşit, suportam că înaintăm spre locul puşcăriei mele pentru un an ce îl prevedeam. Uliţele ce nu le mai văzusem aveau un aer pustiu de câteva zeci de ani faţă de localitatea de unde pornisem. Rusticul satului de munte avea o notă aparte precum orice privelişte nouă şi mai ales în memoria unei priviri sancţionare ce va fi cuib pentru o anumită vreme. Nu eram singurul care eram înfrânt pe lumea asta. Totdeauna vor fi înfrângeri şi toamne. Înfrânt în mintea lor, eu înţelegeam o retragere tactică. Nu eram creştin dar simţeam că providenţa îmi întinse o mână. Continuarea încăpăţânării de a le demonstra cainilor că sunt mai puternic însemna timp pierdut pentru mine şi chiar la urma urmei nerentabil, chiar ancorat în mrejele unei familii străine, proiectul meu nou depăşea această stare.
Ioan Andreica
