De: Dr. Felician Pop
Patrik Csiszár este elev în clasa a XI a la Colegiul Național „Ioan Slavici“ din Satu Mare
Este unul din oamenii de bază ai Cenaclului tinerilor creatori sătmăreni, ”Alfazet”. Și-a început carierea de traducător, tălmăcind în limba maghiară două romane ale dr. Mihai Ganea: ”Viola” și ”Magistra”.
Este îndrăgostit iremediabil de literatură și cu siguranță a ”decolat” cât se poate de bine. Figura lui are ceva din cea a lui Eminescu sau Ady, din tinerețe. A participat la mai multe concursuri de creație literară, unde a obținut câteva premii.
”Oricine își poate scoate în evidență abilitățile de comunicare, sau de gândire critică, dar cât de plictisitor ar fi, să fac și eu asta, nu-i așa? Sunt la a unsprezecea treaptă a regimului educațional, din câte știu sunt un personaj destul de cunoscut în liceu și nu numai, dar totuși am și părțile mele necunoscute.
Cu toate că pictez, desenez și schițez, mâinile mele sunt prea rigide ca să pot crea linii care să ajungă la sufletele oamenilor. Urechile mele sunt prea surdeca să pot cânta, iar mușchii feței îmi sunt prea inflexibili ca să pot juca roluri. Totuși am ceva aparte, sunt cu totul altceva, sunt poet.
Și din când în când recit, ba chiar și traduc, sunt gata oricând să țin un discurs complex dar nu complicat.
Sunt un sătmărean înrăit, îndrăgostit de tainele țărânei din care am venit înspre lume,iar ocupația mea principală este aceea de a aduce o picătură caldă de cultură în gerul generației mele. Cum spunea și un proverb armean „O picătură de apă ce cade neîncetat, sapă până și în piatră.”
Știi…
niciodată n-am regretat,
că te-am cunoscut,
cu toate că lumea mea această iubire
a dat-o peste cap,
Știi,
niciodată nu m-ai dezamăgit,
cu toate că uneori n-am înțeles
făgăduința ta,
de multe ori credeam că te temi,
chiar de tine însăți,
Știi,
încet dispar de lângă noi lucrurile,
niște lucruri care
ori se îndepărtează de noi,
ori noi ne îndepărtăm de ele
cum se rupe fiecare ață,
acest simțământ mă leagă de tine din ce în ce mai mult,
Știi,
când lăcrimez deasupra unui lucru
ce a fost frumos,
mă liniștește gândul
că am un miracol în viață,
care nu pleacă,
pe care nu-l ia nimeni de lângă mine,
nici invidia,
nici răutatea,
Știi,
simțământul acesta mă ține viu,
din cauza lui genunchii mă țin în oase,
și dacă cad, pentru tine mă ridic,
dacă plâng tu mă faci să zâmbesc,
Poate,
dacă adorm pentru totdeauna,
pentru tine mă trezesc,
dragă poezie!
O epocă de fier
Crâncen și repezit,
Soarta ne caută sub umbre.
Vicleșugul ascuns după belșugul unei vieți anterioare,
Noi căutăm ceva mai bun zilnic,
dar zilele noastre nu ne mai caută.
Fierul e mâncat de rugină,
precum aurul ne mănâncă pe noi
chiar cu gurile noastre,
ca după aceea să astupe
Ființa noastră
cu părți din silabele care sună credibil și tămăduitor…
Azi corabia noastră de aramă,
E lăsată să cucerească noi ape,
Dar adâncul îl așteaptă înapoi;
Căci ce-i din fier, se topește,
Dar ce-i din adânc nu se stăpânește…
Avem
Avem timp să judecăm de ce nu ni să oferă mai mult,
Dar n-avem timp să mulțumim pentru ceea ce am primit.
Avem loc în suflet pentru iubire,
Dar nu deținem loc pentru respect și cultură.
Avem bani pentru a ne răsfăța,
Dar n-avem destui pentru a face fericit și pe altcineva.
Avem răbdare să privim noi filme și videoclipuri,
Dar nu și să citim o carte.
Avem stare să vorbim cu oricine,
Dar nu vorbim cu părinții noștri.
Avem timp, bani, răbdare, stări.
Dar n-avem valoare.
Avem o viață,
Dar n-o trăim.
Strămoșul meu
În haine palide, pe un armăsar de culoarea zăpezii,
În vis, noaptea, strămoșul meu se apropie,
Hainele lui sunt simple, nu poartă ornamente,
Dar în ochii lui mari puterea binelui și a răului arde.
Buclele lui lungi bogate, sunt ca pământul,
Palma lui e ruptă din stâncă, ruptă în smocuri mari,
Lângă pălărie, zboară aripi de vultur,
O sută de morți curajoase-ntre degete.
Are fața de aramă, ca seara liniștea,—
N-a știut niciodată să râdă
Vasele de sânge îi încordează gâtul,
Vulcan cu sâni blocați deasupra mărilor.
El coboară călare –însuși ca un lord!—
Buzele lui de bronz se mișcă, dar cuvintele lui nu se aud,
Se uită la mine, țintă în ochi, mă strânge de mână.
Sunt doar un trist strămoș cu un trist fiu, în liniște.
Ce ești?
Atâta timp să stai pe un scaun până când acesta își amintește că e scaun
Și masa uită că e masă dacă nu pui mâncare pe ea.
Iar mâncarea nu este mâncare dacă nu e consumată…
Nici apa nu știe că e apă până nu-i turnată în pahar
Și până nu atingi cu buzele, nici paharul nu e pahar
Ci doar o sticlă cu formă,
Dar întrebarea mea este:
- Tu, mai ții minte ce ești?
Tu
Uită-te la tine,
Ce ascunzi în ochi?
Câte nopți ai așteptat lumina,
iar visul nu s-a adeverit?
—Ai așteptat să vin,
așa-i?
—Eu sunt, lumina!
Ce sunt?
Am învățat să mulțumesc,
Dar n-am învățat și să apreciez;
Am fost cioplit spre a fi cel mai bun,
Astfel mi-am dezmoștenit aroganța;
Am desprins taina vorbirii pe înțelesul tuturor,
Dar n-am priceput cum să vorbesc pe înțelesul meu;
Am destăinuit gândurile mele nopții,
Devenind astfel prietenulîntunericului;
Am înflorit în țara pustietăților,
Devenind grădina voastră;
Am hazardul la picioare,
Peste care am învățat să trec;
Dar azi sunt adâncul mărilor,
Unde se strecoară lumina
Unui nou început!
În zilele noastre des auzim afirmația: „În ce lume săracă trăim!“ …
și au dreptate cei care ne îmbogățesc cu ea. Suntem săraci în cultură, în educație, în politică și-n respect. Avem școli, dar nu învățăm cultură. Acasă nu avem educație, iar în parlament nu avem oameni politici, avem democrație … cu tentă extremistă. Unde ajunge lumea?
Ajunge să se urască, să se certe și să se lupte pentru ca cel pe care-l vede în oglindă să fie mai strălucit. Totuși calea de ieșire este ca din când în când să spunem „Am nevoie de un sprijin sufletesc!“.
… și atunci trebuie să facem un pas spre cultură și spre o civilizație mai adâncă. Cultura, merge mână-n mână cu educația, așa că acest subiect depinde doar de noi
Într-un final doresc să vă mărturisesc că o să încerc din răsputeri să conving lumea că doar prin cultură și educație poate omul să trăiască liber și independent. Sunt și voi fi picătura de cultură, care cade pe pieptul acestei generații și-am să cad până ajung la sufletul lor.
Cu respect, un simplu și neclintit poet!
