Comuna Lazuri se află la 7 km spre nord-est de Satu Mare, pe drumul judeţean 194, teritoriul său administrativ prelungindu-se până la întâlnirea celor trei graniţe ale României, Ungariei şi Ucrainei. Apele curgătoare mai importante care ating teritoriul comunei sunt râul Tur şi pârâurile Egherul Mare şi Noroieni.
Populaţia comunei este formată în cea mai mare parte maghiari (80,13%), cu comunităţi de români (14,71%) şi de rromi (4,71%). În număr redus trăiesc aici şi germani şi ucraineni.
În afara centrului de comună, există cinci localităţi aparţinătoare: Nisipeni, Peleş, Bercu, Noroieni şi Pelişor.
Istoric
Localitatea Lazuri este atestată documentar în 1245, dar descoperirile arheologice din partea numită “Luby tag” confirmă prezenţa unor aşezări omeneşti din epoca bronzului. Aşezarea dacilor liberi, cerectată încă începând din deceniul al VIII-lea al secolului al XX-lea este demult intrată în cărţile de istorie. De asemenea, vestigiile aparţinând populaţiei slave fac din punctul “Luby tag” unul dintre cele mai semnificative situri arheologice din epoca migraţiilor.
În secolul al XIII-lea localitatea este amintită ca proprietate a neamului Káta, iar ulterior, prin moştenire, a devenit domeniul familiilor descendente: Lázáry, Vasváry, Csarnavoday, Surányi. Ulterior apar mai multe familii cu proprietăţi importante. În secolul al XVII-lea, deţine domeniu aici şi ordinul iezuiţilor, care au ridicat la Lazuri o mănăstire şi o capelă. A aparţinut şi cetăţii Satu Mare, ulterior devenind principalii proprietari familiile Eötvös, Nagy şi Lengyel.
Populaţia actuală a satului este de 2447 de locuitori. Sursa cea mai importantă de venituri este agricultura, la care se adaugă unităţi comerciale şi industriale mai mici.
În Lazuri se găsesc mai multe lăcaşuri de cult, cea mai veche fiind biserica reformată (iniţial romano-catolică). A fost construită în stil gotic probabil în secolul al XV-lea, turnul fiind adăugat în 1810. În 1844 s-au efectuat lucrări importante de transformare a construcţiei vechi.
Biserica romano-catolică a parohiei reîntemeiate de către episcopul János Hám a fost sfinţită în 1842 şi a fost închinată Sfântului Ladislau.
Biserica ortodoxă datează din 1897.
Biserica greco-catolică s-a construit fără autorizaţie, sub pretextul renovării unei clădiri mai vechi, în 1986. Are hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.
Conacul din Nisipeni
Conacele Kováts, Nisipeni – deși au fost cele mai bogate familii din zonă, proprietarii lor au trecut de la mărire la decădere, sub regimurile vremii. Gonczi Agathe, fiica lui Kovats Sandor, povesteşte:
”Tata a murit în anul 1997, când avea vârsta de 90 de ani. El a fost ultimul proprietar al castelului din Nisipeni. Acesta a fost construit în anul 1862 de către vestitul arhitect maghiar Ybl Miklos, iar în anul 1912 s-au mai făcut adăugiri la el. Până în anul 1945 am trăit în linişte în acest decor minunat. După anul 1945, când s-a schimbat regimul, s-a luat totul. Aşa, de pe azi pe mâine. A trebuit să lăsăm castelul din Nisipeni şi ne-am mutat la oraş, unde mai aveam o casă, tocmai în centrul oraşului. Fireşte că şi aceasta a fost naţionalizată. Tata a fost inginer recunoscut şi era vestit pentru invenţiile sale. Una dintre aceste invenţii făcută la fabrica de aragaze a fost chiar brevetată, dar alţii s-au îmbogăţit în urma ei.
A doua zi după prezentarea invenţiei a fost dat afară din serviciu şi ca să câştige bani pentru întreţinerea noastră a fost nevoit să dea la hârleţ la şantierul care s-a deschis atunci când s-a făcut podul peste Someş. Era pe la sfârşitul anilor 50-60. Tata nu a fost dus totuşi la canal, cum au fost alţii, dar şi alte persoane din familia noastră au avut aceeaşi soartă.
Acasă în familie nu discutam mult despre cele întâmplate şi era linişte. La Nisipeni toată lumea venea la noi când avea necazuri, într-o localitate unde nu era nici măcar un medic. La cimitirul din Nisipeni sunt înmormântaţi străbunicii noştri, dar tata a fost totuşi înmormântat la Satu Mare. Pe vremea comunismului cei din familia mea nici nu puteau să se apropie de cimitir. Odată când o rudă de-a noastră a venit la mormântul familiei, femeile din sat s-au adunat să o întâlnească.
A doua zi au fost chemate toate la poliţie să povestească ce au discutat. Eu am fost mereu supărată pentru prenumele ce mi l-au dat părinţii. Mulţi se întrebau în regimul comunist ce origine are acest prenume, Agathe. Nu cumva este un nume de nobil? De multe ori aş fi preferat să am un prenume simplu ca Maria de pildă şi să nu tot dau explicaţii. Am primit înapoi castelul încă în anul 1997, dar am lăsat elevii din sat să înveţe pe mai departe acolo”.
