Nu sunt prea multe de spus despre „Concertul simfonic” ce va avea loc joi, 28 martie, de la ora 19, în sala Filarmonicii de Stat Dinu Lipatti din Satu Mare și pentru care sunt valabile abonamentele cu nr. 30. Asta nu pentru că este prea simplist ci, din contră, pentru că orice cuvinte, orice adjectiv sau adverb, pe care le-aș înșira pe pagină nu pot cuprinde în integralitate calitățile operei acestui geniu ce plutește și azi, după aproape două secole de neființă, deasupra umanității.
Ludwig van Beethoven (sursă Wikipedia)
S-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven, de origine flamandă și al Magdalenei Keverich van Beethoven. Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referință, ca fiind data de naștere a lui Beethoven deoarece se știe că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezați la o zi după naștere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.
Aici ia câteva lecții cu Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, datorită înrăutățirii stării de sănătate a mamei sale, care suferea de tuberculoză și care moare pe 17 iulie 1787. În următorii patru ani lucrează cu capela curții arhiepiscopale și cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-și îmbogățească cunoștințele muzicale cu operele aflate în circulație în acel timp. În 1790 compune o cantată cu ocazia morții împăratului Iosif al II-lea, fratele arhiepiscopului M. Franz, binefăcătorul său, și o cantată cu ocazia încoronării lui Leopold al II-lea (foarte probabil ambele având texte scrise de Severin Anton Averdonk).
Când în iulie 1792 Joseph Haydn, pe drumul său de întoarcere din Anglia la Viena se oprește la Bonn, este stabilită o nouă călătorie de studii la Viena. Astfel în noiembrie 1792 Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn, iar din 1794 studiază cu Johann Georg Albrechtsberger și cu Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reușește să câștige favorurile aristocrației vieneze prin concerte private, cu această ocazie căpătând faima de virtuoz pianist și de compozitor. Grație acestor relații și a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziții, Beethoven reușește să dobândească o independență, pe care și-a dorit-o cândva și Mozart.
În martie 1795 apare pentru prima dată în fața publicului vienez executând primul său concert pentru pian și orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin și Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian – printre care sonata “Patetica” – Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune și prima lui simfonie, în do major. În același timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate.
În celebrul “Testament de la Heiligenstadt” (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată. Totuși, tocmai în acești ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârșite ale stilului clasic de maturitate, cum sunt cele trei sonate pentru pian, simfonia III-a “Eroica”, apoi sonata pentru pian “Appassionata”, concertul pentru vioară și orchestră, simfoniile a V-a (a “Destinului”) și a VI-a (“Pastorala”). În aceste compoziții se observă deosebirile față de operele compuse în primii săi ani la Viena: orchestra devine principalul “instrument” al lui Beethoven, chiar și operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral.
Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau “caietele de conversații”, în care aceștia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creația artistică, în 1819 compune “Variațiile Diabelli” pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a “Missei Solemnis”, realizează ultimele sale sonate pentru pian și cvartetele de coarde, în sfârșit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiție a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluționar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăși familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănțuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu fața la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga și își agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu fața la public, putând astfel să-și trăiască triumful.
Tot mai bolnav, fiind țintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat și reîngropat în Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.
Concertul pentru vioară în re major,
Compoziția lui Ludwig van Beethoven a văzut lumina zilei în 1806. Lucrarea a avut premiera pe 23 decembrie 1806 la Theater an der Wien. Beethoven a compus concertul pentru colegul său Franz Clement, unul dintre cei mai importanți violoniști ai vremii, care înainte i-a dat indicații importante pentru opera Fidelio. Totuși, versiunea tipărită a concertului din 1808 a fost dedicată prietenului său, Stephan von Breuning.
Se crede că Beethoven a finalizat partea solo atât de târziu în forma sa inițială încât Clement a fost nevoit să interpreteze „la prima vedere” la premieră. Probabil pentru a-și exprima nemulțumirea sau pentru a arăta de ce ar fi fost capabil dacă ar fi avut timp să exerseze, se spune că Franz Clement a întrerupt concertul între prima și a doua parte și a interpretat o compoziție solo proprie, redată pe o singură coardă și cu vioara ținută cu fața în jos.Totuși, alte surse susțin că Franz nu a interpretat o asemenea lucrare decât după ce a studiat lucrarea.
Concertul nu s-a bucurat de succes și a fost rar reluat în următoarele decenii. Lucrarea a fost revitalizată în 1844, la mulți ani după moartea lui Beethoven, când a fost interpretată de Joseph Joachim (la vremea respectivă în vârstă de 12 ani) sub bagheta lui Felix Mendelssohn. De atunci a devenit una dintre cele mai importante lucrări din repertoriul concertelor pentru vioară, astăzi fiind frecvent înregistrată și interpretată.
Probabil datorită eșecului înregistrat de concert la premieră și la rugămintea lui Muzio Clementi, Beethoven a revizuit lucrarea într-o versiune pentru vioară și pian, publicată ca un supliment al concertului inițial.
Lucrarea de bază este compusă pentru vioară solo, flaut, două oboaie, două clarinete, două fagoturi, doi corni francezi, două trompete, timpane și coarde. Lucrarea este structurată în forma tradițională de concert, în trei părți: 1. allegro ma non troppo (re major); 2. larghetto (sol major); 3. rondo, allegro (re major). O interpretare tipică a concertului are o durată de aproximativ 45 de minute.
Numit de către revista britanică The Strad ca ‟un virtuoz incurabil cu suflet și tehnică fabuloase”, violonistul Remus Azoiței a debutat la 8 ani cu orchestra simfonică din orașul său natal, Galați. După ce în 1995 a absolvit Conservatorul din Bucureşti la clasa lui Daniel Podlovski, Remus Azoiţei obţine o bursă de studii la renumită Juilliard School din New York, unde a avut şansa să studieze cu Dorothy Delay şi Itzhak Perlman, la finalul pregătirii sale obţinând titlul de master în muzică. De-a lungul timpului el a beneficiat și de îndrumarea violonistului Bujor Prelipcean.
Remus Azoiței a concertat în săli prestigioase cum ar fi Carnegie Hall din New York, Concertgebouw Amsterdam, Salle Cortot Paris, Konzerthaus Berlin, St-Martin-in-the-Fields și Wigmore Hall din Londra, Teatro La Fenice Veneția, Auditorio Nacional Madrid sau Konzerthaus Viena, apărând de asemenea în festivalurile muzicale de la Tokyo, Cambridge, Londra, Berlin, Heidelberg și Santander, între altele. A colaborat cu artiști renumiți printre care se numără Lawrence Foster, David Geringas, Gérard Caussé, Michael Sanderling sau Adrian Brendel, fiind de asemeni solist al unor ansambluri de prestigiu precum Berlin Kammer Orchestre, Orchestre Nationale de Belgique, Philharmonic Chamber Orchestra of London sau Orchester Philarmonique de Radio France. În 2005, el a interpretat „Dublul concert de Bach” alături de violonistul Nigel Kennedy în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, concert preluat de către 19 posturi de radio și televiziune din Europa, incluzând BBC, Arte și Mezzo. Cu ocazia debutului său la celebra Wigmore Hall din Londra, ziarul Sunday Express scria că „…a cântat un concert de neuitate în fața unei săli Wigmore arhiplină și a ridicat publicul în picioare. Iată un muzician excepțional.”
Remus Azoiței a înregistrat în premieră mondială integrala lucrărilor pentru vioară și pian de George Enescu alături de pianistul Eduard Stan, pentru casa de discuri Hanssler din Germania. Comentând pe marginea realizării, revista britanică The Strad spune că “Azoiţei are toate atuurile: sensibilitate marcantă, dulceaţă a sunetului şi o paletă coloristică şi dinamică imensă”, pe când publicaţia Gramophone descrie “Stilul rafinat şi vibrant al lui. Remus Azoiţei… un interpret distinct care combină temperament, măiestrie şi eleganţă a execuţiei într-un mod foarte special”. În 2009 el a susținut un turneu de 15 concerte în capitale ale Europei, Washington DC si NewYork alături de pianistul Eduard Stan. După debutul său în capitala americană, ziarul Washington Post notează: „Azoiței cântă cu sensibilitate melodică fluentă și tehnică strălucitoare.” In 2014 Remus a realizat un alt CD pentru Chandos, alături de grupul Schubert Ensemble, disc elogiat îndelung în presa internațională.
În 2001, Remus Azoiţei a fost numit profesor de vioară al Academiei Regale de Muzică din Londra, la acel moment de asemeni cel mai tânăr profesor de vioară din întreaga istorie de 200 ani a Academiei. În 2007, el a pus bazele Societății Enescu din Londra, fiind unul dintre membrii fondatori precum și directorul său artistic, poziție pe care o ocupă în continuare. În 2005, el a fost decorat de către Președintele României cu titlul de Ofițer al Ordinului Meritul Cultural, iar în mai 2013, Regele României Mihai l-a numit ofițer al Ordinului „Coroana României”. În 2016 el a fost ales câștigătorul Concursului Național “Oamenii Timpului”, care celebrează anual personalități ale vieții românești atât din țară cât și din diaspora; el este de asemenea câștigătorul Marelui Premiu “Constantin Brâncoveanu” pe domeniul Arte în 2017.
În 2018 el a pus bazele „Fundației Azoiței” pentru susținerea muzicienilor români din țară și de peste hotare. Remus Azoiței cântă pe o vioară Niccolo Gagliano, creată în 1740.
Opriți războaiele!
