Cea mai veche carte aflată în colecţia Bibliotecii Judeţene (BJ) Satu Mare, „Decretum Gratiani”, este un incunabul tipărit în data de 1 septembrie 1486 la Basel, în tipografia lui Michael Wensler.
Potrivit Catalogului naţional de incunabule „Decretum Gratiani” de la Satu Mare este singurul exemplar din România. Specialiştii susţin că în întreaga lume din această carte nu ar fi decât 11 exemplare care se găsesc răspândite în: Olanda, Germania, Polonia, Belgia, SUA şi Ungaria. Monahul Gratianus, călugăr la mănăstirea San Felice din Bologna este cel care, în veacul al XII-lea a organizat dreptul canonic folosind ca izvoare deciziile conciliilor, unele scrieri ale părinţilor bisericii, scrisori papale, etc. Mai trebuie amintit că „Decretum Gratiani” a stat la baza întocmirii „Corpus iuris canonici” elaborat în 1580 şi care în 1917 a primit o nouă codificare sub numele de „Codex iuris canonici”.
De altfel, colecţia de carte veche a BJ Satu Mare conţine în total cinci incunabule. Însă trebuie precizat că în Satu Mare mai există alte două incunabule, care se găsesc în fondul Bisericii Eparhiale Romano-Catolice. Este vorba despre prima parte a unei Biblii, tipărită la Basel în 1498 şi lucrarea lui Eusebius Caesariensis „De evangelica praeparatione”.
Istoria bibliotecii din Satu Mare
În Satu Mare , bibliotecile au început să apară încă din secolul al XVI – lea. La început acestea erau biblioteci școlare, biblioteci confesionale sau cele înființate de bresle sau asociații profesionale.
După ce a fost înființată catedra de limbă și literatură română, un profesor pune bazele primei biblioteci publice. Asta se întâmpla în 1859 și, pentru o perioadă de peste 15 ani, aceasta servea și ca sală de predare. Aceasta este baza primei biblioteci românești. În anul 1859, profesorul de limba şi literatura română de la Liceul romano-catolic, Petru Bran, odată cu înfiinţarea catedrei de limba română, a pus şi bazele unei “modeste biblioteci” care “s-a conservat într-o sală mică” şi servea şi ca sală de predare până în anul 1875.
Vasile Scurtu în cartea intitulată “Petru Bran – un luptător al trecutului românesc din Satu Mare”, apărută în anul 1939, precizează: “Sub aripile părinteşti a lui Bran elevii şi-au comandat cărţi româneşti […]. Astfel s-au pus bazele unei biblioteci româneşti”. Tot în cartea sus amintită este redat un proces verbal în care sunt amintite câteva din titlurile cărţilor existente în bibliotecă, pentru care “se purta o grijă mare, pentru a cărei aranjare s-a instituit o comisie specială”. Documentele vremii ne precizează şi numele unuia dintre elevii care se ocupa de mica bibliotecă încropită cu entuziasm de dăruitul cărturar Petru Bran, Antoniu Covaciu. Acesta a ajuns preot greco-catolic după ce şi-a desăvârşit studiile teologice la Viena; tradiţia familiei aminteşte faptul că în capitala imperială a legat o frumoasă prietenie cu cel care avea să devină “Luceafărul” poeziei româneşti.
În numărul 24 al ziarului “Concordia” din anul 1864, în articolul “Limba română în Satu Mare”, Petru Bran propune “a aduna cărţi româneşti pentru bibliotecă”. Monografia judeţului Satu Mare realizată de un colectiv de autori sub îndrumarea dr. Borovszky Samu semnalează despre germenele constituirii unei biblioteci publice în Satu Mare încă de la sfârşitul anului 1891, când se înfiinţează Cercul “Kölcsey”. Din donaţii publice şi din achiziţii au fost organizate biblioteca şi muzeul. În data de 1 iunie 1905 a fost inaugurat Muzeul Cercului “Kölcsey”, fapt care este consemnat şi de Aristide Ştefănescu în “Ghidul muzeelor”, apărut în 1984. Biblioteca avea un fond de carte de câteva mii de volume.
Biblioteci publice în perioada interbelică
După Marea Unire din 1918, o vreme nu este consemnată existenţa unei biblioteci. În anul 1920, protopopul de Satu Mare, Constantin Lucaciu, fratele vestitului luptător pentru drepturile naţionale, Vasile Lucaciu, semnează o adresă trimisă tuturor prim-pretorilor judeţului Satu Mare prin care propune ridicarea unui “palat cultural” în Satu Mare care ar urma să cuprindă, printre altele, “o bibliotecă mare centrală”. Din cauza situaţiei economice precare, acest “palat cultural” nu a ajuns să fie construit. Un an mai târziu, Ministerul Instrucţiunii va cere înfiinţarea unui muzeu şi a unei biblioteci pe lângă Liceul românesc, astăzi Colegiul Naţional “Mihai Eminescu”. Conducerea liceului mulţumea la finele anului şcolar 1919/1920 Băncii “Marmorosch Blanck” din Bucureşti care a donat suma de 25.000 cor. pentru biblioteca liceului, care urma să fie “baza fondărei unei mai bogate biblioteci în Satu Mare”. În 1932, o bibliotecă publică funcţiona la Satu Mare în clădirea cunoscută sub numele de “Casa Albă”. Tot în perioada interbelică, pe str. Ştefan cel Mare nr. 4 funcţiona biblioteca “Kultura”.
În anul 1935, Horia I. Gheorghiţă, în monografia sa despre Satu Mare, spune că există la Şcoala de Arte şi Meserii o “bibliotecă înfiinţată prin colectă publică, condusă de Nicolae Mândruţ, cuprinzând volume literare de valoare”. În numărul 1 al revistei “Datina” din aprilie 1938 se publică articolul Biblioteca Casei Naţionale. Spicuim din acest interesant articol: “Casa Naţională din localitate adăposteşte în prezent o vastă bibliotecă cu volume de tot felul: literare, ştiinţifice, juridice etc. (…) Biblioteca creşte mereu, fiind formată din numeroase donaţii din scrierile tuturor maeştrilor români, caselor culturale, bibliotecilor sau alte fondaţii de educare a poporului.(…)”. “Afirmarea” din acelaşi an scrie: “Astra tinde să realizeze şi o casina românească cu sală de lectură şi o bibliotecă publică”. Tot aici, profesorul Eugen Seles, preşedintele “Astrei”, spune: “…comitetul Astrei va încerca cu concursul tuturor bunilor sătmăreni, să înfiinţeze şi să aibă o casă de lectură”. În acest sens, în 1939, acelaşi titlu de periodic observa: “…despărţământul judeţean a luat măsuri să aprovizioneze cercurile cu stocuri de cărţi populare pentru biblioteci. Remarcăm în această privinţă şi bunăvoinţa d-lui Dumitru Şuta, librar, care a promis o serie de cărţi pentru popor”. Urmează o ultimă întrerupere în seria bibliotecilor publice sătmărene cauzată de Dictatul de la Viena şi de evenimentele politice care au urmat sfârşitului celui de-al doilea război mondial.
Nicolae Ghişan
