După bătălia de la Mohacs (1526) până prin 1540/1541, Ungaria începe să se destrame: o parte (mai de vest şi nord – numită Ungaria habsburgică sau Royal Hungary) revine „Imperiului Habsburgic”, o parte (mai centrală) revine Imperiului Otoman (care organizează un paşalâc la Buda), iar Transilvania/fostul Voievodat al Transilvaniei se organizează ca principat autonom aflat sub suzeranitate otomană (din 1541 până prin 1691).După bătălia de la Mohacs (1526) până prin 1540/1541, Ungaria începe să se destrame: o parte (mai de vest şi nord – numită Ungaria habsburgică sau Royal Hungary) revine „Imperiului Habsburgic”, o parte (mai centrală) revine Imperiului Otoman (care organizează un paşalâc la Buda), iar Transilvania/fostul Voievodat al Transilvaniei se organizează ca principat autonom aflat sub suzeranitate otomană (din 1541 până prin 1691).
Zonele de Partium, incluzând comitatele dinspre Voievodatul Transilvaniei care au aparţinut Regatului Ungariei (spre exemplu Maramureş, Satu Mare, Crasna, Solnocul de Mijloc, Bihor, Arad, comitatele din Banat etc.), sunt formal sub autoritatea/posesiunea principelui Transilvaniei, fără însă a face parte din Principatul Transilvania, autoritate recunoscută de către Imperium Otoman. Dar această autoritate nu este recunoscută şi de către Imperiul Habsburgic (care ocupă comitatul Satu Mare încă din 1543, comitatul Maramureş în 1563 etc, imperiu care consideră Principatul Transilvaniei şi Partium ca părţi ale Ungariei habsburgice din cadrul Imperiului Habsburgic. Abia în 1570, prin Tratatul de la Speyer, se recunoaşte de către Imperiul Habsburgic această autoritate (Dei Gratia Princeps Transsilvaniae ac Partium Regni Hungariae) pentru Principele Transilvaniei Ioan Sigismund Zapolya, dar doar pe parcursul vieţii sale. Partium include în Tratatul de la Speyer (1570) următoarele comitate: Maramureş, Crasna, Solnoc, Bihor şi unele comitate din Banat (din Banatul Montan), aşadar fără comitatul Satu Mare (vezi Georgiţă, 2014). Într-adevăr, comitatul Satu Mare, face parte din Ungaria habsburgică din cadrul Imperiului Habsburgic, în cea mai mare perioadă fiind şi efectiv şi în stăpânirea de facto (nu doar de iure) a Imperiului Habsburgic; autorităţile imperiale cedează temporar comitatul Satu Mare pentru unii principi transilvani cu titlul de „stăpânire viajeră” şi/sau principii transilvani cuceresc pentru scurte perioade comitatul Satu Mare (ex. principii transilvani Iştvan Bocskai, Gabriel Bethlen, Rakoczi Gyorgy I etc. stăpânesc pe perioada vieţii comitatul; vezi pentru detalii Georgiţă, 2014).
Mai mult, zonele de Partium sunt des prădate şi de turci (încă din 1552 Timişoara este centrul unui paşalâc, care se extinde apoi în 1658 cu Banatul Montan – Caransebeş şi Logoj -, iar în 1660 se organizează paşalâcul de la Oradea care din 1674 include şi Gilăul; vezi pentru detalii Georgiţă, 2014) şi suferă atacurile periodice ale tătarilor. În acestă perioadă mulţi maghiari şi saşi acceptă reforma, astfel că luptele cu Imperiul Habsburgic (catolic) şi accentele de independenţă faţă de Papă sporesc în Principatul Transilvaniei şi uneori chiar în Partium (vezi spre exemplu, cucerirea cetăţi Satu Mare, în 1645, de către principele reformat al Transilvaniei Rakoczi Gyorgy I). Din 1691, Principatul Transilvaniei (alături de cea mai mare parte a Partium) intră în componenţa Imperiului Habsburgic, ca principat autonom [cu Parlament (Dietă) propriu, dar fără armată şi politică externă proprii]; din 1765 devine Marele Principat al Transilvaniei, iar în 1867 toate comitatele constitutive ale acestuia sunt înglobate în Ungaria habsburgică. Comitatul Satu Mare – care era de facto în stăpânirea Imperiului Habsburgic încă din 1660 – este (alături de comitatul Bihor) parte a Ungariei habsburgice din cadrul imperiului, fiind condus de la Buda (din 1732 şi alte comitate din Partium, ca Maramureş, Arad etc. sunt conduse de la Buda). Comitatele din Banat sunt administrate direct de la Viena, până prin 1778, după care intră, cu mici excepţii, în componenţa Ungariei habsburgice, fiind administrate de la Buda. Din 1732 comitatele Crasna şi Solnocul de Mijloc (incluzând Chioarul) sunt incluse ca părţi ale Principatului Transilvania. În anul 1698 s-a decis unirea românilor ortodocşi din Transilvania cu Roma (născându-se astfel biserica greco-catolică); unii preoţi şi unele comunităţi româneşti ortodoxe (mai ales din sudul şi nordul principatului) s-au opus uniaţiei, rămânând la credinţa ortodoxă (în 1761, generalul Bucov, trimis de conducerea din Viena pentru a opri o revoltă a preoţilor şi populaţiei ortodoxe, distruge câteva zeci de mănăstiri ortodoxe în Transilvania). Din mijlocul secolului XVIII (1765), Principatul Transilvaniei din cadrul Imperiului Habsburgic primeşte statutul de Mare Principat în cadrul Imperiului Habsburgic (Satu Mare rămâne însă parte a Ungariei habsburgice).
În 1703 are loc revolta curuţilor, orientată împotriva autorităţii habsburgice, condusă de Francisc Rakoczi al II-lea. În 1784 are loc răscola tărănească condusă de Horea, care a cuprins tot Principatul Transilvaniei (până în Satu Mare şi Maramureş). Din 1784, limba germană devine limbă oficială în imperiu (deci inclusiv în Satu Mare). Din a doua jumătate a secolului XVIII în imperiu au loc reformele tereziene şi iosefine, care întervin asupra proprietăţii feudale (pământul) şi a relaţiei dintre feudali şi ţăranii aserviţi, iar în 1781 Împăratul Iosif al II-lea aboleşte iobăgia, mai precis legarea de pământ/servitutea personală, şi permite închirierea şi/sau cumpărarea pământului de către ţărani. Reformele tereziene şi iosefine afectează pozitiv şi zonele de Codru (aflate în comitatul Satu Mare din Ungaria habsburgică); spre exemplu, ţăranii se puteau muta de pe o moşie pe alta, puteau să-şi „zălogească” şi să-şi vândă bunurile, să dobândească pământ în proprietate (ex. prin defrişări/desţeleniri, cumpărare etc.), puteau învăţa meserii etc. Aceste influenţe pozitive ale reformelor tereziene şi iosefine au fost mai puţin reprezentate în Marele Principat al Transilvaniei (abia după câţiva zeci de ani se vor generaliza definitiv şi aici), din cauză că guvernul acestuia, sub influenţa nobililor, le considera opţionale/facultative (sic!). Oricum, în condiţiile în care ţăranii nu au primit pe scară largă pământ în proprietate, nu se poate vorbi încă de o adevărată desfiinţare a iobăgiei (desfiinţarea finală a iobăgiei va avea loc în 1848). În 1781, Împăratul Iosif al II-lea a interzis asuprirea cetăţenilor în baza credinţei (astfel, dacă o confesiune avea cel puţin 100 de familii, putea să-şi facă biserică, să întreţină preot şi învăţător). După revoluţia din 1848 se desfiinţează iobăgia, iobagii fiind împroprietăriţi cu loturile proprii pe care le deţineau în posesie/lucru (deşi desfiinţarea iobăgiei este făcută de Iosif II încă din 1785, ţăranii nu au fost improprietăriţi, ci doar au dobândit o serie de drepturi, ca eliminarea servituţii personale). În 1867, Transilvania este încorporată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar, limba oficială devenind limba maghiară. Din 1918, Transilvania (şi zona Satu Mare) întră în Regatul României. Reforma agrară din 1921 a adus satului o dezvoltare apreciabilă, prin împroprietăririle păturilor mai sărace.
