Situat în nord-vestul României , în județul Satu Mare, orașul Carei se distinge prin bogata sa moștenire istorică și culturală. Orașul este un punct de referință pentru istoria și cultura românească, dar și pentru influențele maghiare și ale altor minorități.
Numele oraşului “villa Karul” apare într-un document datat din 1320, dar întemeierea localitãţii este anterioarã acestei date. În 1335 “possessione Nogkorwl” apare într-un document în vecinãtatea localitãţilor Kaplonmonostura, Kozar, Bobald şi Tubultheleke (ultimele 3 sunt localitãţi dispãrute). Numele oraşului s-a format din nume de persoane (în 1262 într-un document, Karul apare ca nume de persoanã), originea cãruia trebuie cãutatã în numele pãsãrii “karul-karvaly”, termen preluat din limba veche turceascã. Pasãrea care figureazã şi în stema familiei Károlyi a fost probabil totemul familiei.
În secolul al XIV-lea localitatea era o aşezare micã, cu câteva strãduţe, casele ţãranilor fiind fãcute din chirpici şi acoperite cu trestie, în jurul domeniului familiei Károlyi şi al domeniului Vaday (al cãrui nume îl pãstreazã şi azi strãduţa “Vaday-köz”, str. Gh. Bariţiu). Într-un document datat din anul 1389 sunt amintite 3 strãzi din localitate: Berueucha (str. Berveni), Bobaducha (str. Bobald) şi Wyucha (str. Nouã). În anul 1346 familia Károlyi obţine privilegiu regal pentru organizarea târgului sãptãmânal (în fiecare sâmbãtã), iar în 1387 Sigismund de Luxemburg emite un privilegiu, prin care acordã dreptul organizãrii “târgului de ţarã” în localitatea Carei.
În urma privilegiilor orãşelul se dezvoltã, creşte şi numãrul iobagilor. În anul 1410 localitatea era în întregime în proprietatea familiei Károlyi, proprietate confirmatã în 1419 şi de o danie regalã. În documente localitatea este numitã “oppido”, iar în 1428 apare sub denumirea “Nagykároly” (Nogkorwl). Noi privilegii regale asigurã ţinerea târgurilor sãptãmânale şi anuale. În anul 1482 Károlyi Lancz László construieşte o casã de piatrã, acolo unde astãzi se înalţã castelul. În secolele XVI-XVII pustiirea cuprinde localitatea şi împrejurimile. Oraşul şi satele învecinate sunt atacate, jefuite, incendiate de cãtre turci şi habsburgi. Dupã 1688 luptele dintre curuţi şi lobonţi au periclitat bunurile şi viaţa oamenilor. Dintr-o scrisoare a lui Károlyi László din 1670 reiese cã oraşul a fost jefuit şi incendiat de trupele lui Rákóczi György.
În anul 1673 turcii din Oradea au asasinat 19 oameni, iar iobagii din Carei erau siliţi sã plãteascã anual 900 de forinţi turcilor. Oraşul şi împrejurimile au suferit cele mai mari pierderi în timpul rãscoalei antihabsburgice, condusã de Rákóczi Ferenc al II-lea. Între anii 1703-1705 baronul Károlyi Sándor a suferit o pagubã de 40000 forinţi, iar iobagii, de 5049 forinţi. În oraş mai locuiau 25 de gospodari. La 28 aprilie 1711, la Moftin, curuţii depun armele în faţa imperialilor, iar generalul Károlyi Sándor semneazã tratatul de pace la Satu Mare. În istoria oraşului începe o nouã erã: colonizarea. În oraşul abia locuit şi în satele învecinate, unele pustii, contele Károlyi Sándor colonizeazã familii de şvabi. În 1712 sosesc în oraş primele familii, iar ultimele 45 ajung la Carei în anul 1774. Între anii 1712-1774 sunt aşezate în oraş 466 de familii de şvabi (în mare parte mici meşteşugari), din Germania (din localitãţile Heggbach, Weingarten şi Messkirch), formând 2 cartiere în oraş: Cartierul Şvabilor şi Cartierul Meşteşugarilor. Românii din aşezarea Bobald populeazã 3 strãzi, formând Cartierul Haiducilor (azi strãzile Vasile Lucaciu, Haiducilor şi Titulescu).
În 1740 contele Károlyi Sándor colonizeazã evreii în apropierea castelului, unde se formeazã Cartierul Evreilor (în anul 1847 sunt 1483 de evrei în oraş, majoritatea comercianţi şi meseriaşi). La sfârşitul sec. al XVIII-lea în oraş existau urmãtoarele cartiere: Cartierul Meseriaşilor, al Şvabilor, al Haiducilor, al Strãzii-Mari, al Oraşului-Nou, al Evreilor şi al Ţiganilor, având magistraturi aparte pe cartiere (judele, notarul şi un funcţionar), iar ţiganii aveau un voievod. Tot în secolul al XVIII-lea sunt amintiţi şi nobilii curiali, cum erau familiile Vaday şi Tömpe, care aveau proprietãţi în oraş. Familiile Csiszár, Fekete, Jasztrabszky, Irinyi, Luby, Mede, Szaploncai şi Suhányi, erau nobili inscripţionali, aflându-se sub jurisdicţie nobiliarã. Deşi oraşul avea un caracter agricol (marea majoritate erau iobagi şi jeleri), se dezvoltã comerţul şi meşteşugurile. În anul 1784 în oraş existã 370 de meseriaşi, practicând 54 de meserii şi uniţi în bresle meşteşugãreşti. În anul 1727 îşi începe activitatea gimnaziul piariştilor (primul director fiind Bentsik Gábor, iar ultimul – în anul 1948 – Kovács Béla).
În 1754 contele Károlyi Ferenc înfiinţeazã în oraş prima tipografie a comitatului Sãtmar, iar în anul 1765 se deschide prima farmacie a oraşului (farmacia Jelinek). Dintre evenimentele secolului al XVIII-lea consemnãm arderea pe rug, la Carei, a ultimelor vrãjitoare. În anul 1730 Tóth Borka din localitatea Sarollyán a fost condamnatã la moarte şi arsã pe rug la Carei, iar în anul 1745 vrãjitoarele Rekettye Pila şi Varga Anna din comuna Császló au fost interogate şi supuse la chinuri groaznice, condamnate la moarte şi arse pe rug în oraş.
În secolul al XIX-lea se continuã dezvoltarea şi urbanizarea oraşului. Dupã revoluţia din 1848 oraşul primeşte statut organizat, care intrã în vigoare în anul 1876, când Hegedûs József devine cel dintâi primar al oraşului. Sigiliul şi stema oraşului dateazã din 1848, reîntãrite în 1902 şi 1907 de împãratul Ferenc József. În anii 1920 se constituie în oraş noi cartiere: cartierul Petreşti, Tireamului, Cãplenilor, se populeazã cãtunul Galambos, Tisztviselõ-telep (str. Nicolae Iorga) cu locuințele funcţionarilor din oraş. Pânã în secolul al XVI-lea populaţia oraşului a fost maghiarã, dar tabloul etnic se va schimba în urma colonizãrilor şi a mişcãrii populației.
Astfel, în anul 1779, în domeniul “Károly Mezõ Város” al contelui Károlyi Antal, compoziţia etnicã a populaţiei se prezintã astfel: Natio maghiar, rus, român, evrei, şvab, german.
Sursa:municipiulcarei.ro
