Din nefericire, cerşetoria a ajuns o prezenţă zilnică în viaţa noastră. Fenomenul continuă să se extindă şi este greu de spus dacă cineva îi cunoaşte dimensiunile. Îl practică sub privirile noastre – uneori miloase şi compătimitoare, deseori indiferente sau iritate de insistenţele cerşetorilor întâlniţi aproape la tot pasul – bătrâni, maturi, tineri şi din ce în ce mai mulţi copii. Cu certitudine, îngrijorător de mulţi copii au ajuns să trăiască printre noi, zi de zi, cu mâna întinsă.
În România nu se ştie exact câţi copii cerşesc deşi s-a constatat, fără prea multe consecinţe, creşterea numărului de copii ai străzii, aflaţi sub incidenţa abandonului şcolar. Francezii, însă, au reuşit să facă statistici care confirmă că în Paris şi în împrejurimi sunt 200 de copii proveniţi din România. Informaţia a fost reconfirmată recent de excelenţa sa Philippe Gustin, ambasadorul Franţei la Bucureşti, la conferinţa de presă în cadrul căreia s-au dat rezultatele proiectului “Unde începe cerşetoria, s-a sfârşit copilăria”. Cu prilejul respectiv, ambasadorul francez a concluzionat: “Un copil care cerşeşte este deja mult. 200 este enorm”. Sper să nu vă fi plictisit ultimele prezentări a diferitelor tipologii de caractere şi personalităţi umane, în care „generaţia tânără” şi cea a ”adulţilor” şi-au disputat dreptul de întâietate, prin musicalul „My Fair Lady” al compozitorului american Frederick Loewe. Dacă data trecută v-am prezentat „masca” profesorului Henry Higgins, genul intelectualului atotştiutor şi egocentrist, care fuge de provocările vieţii exterioare stării sale comode, fiind nevoit în cele din urmă a-şi „completa şi perfecţiona” percepţia despre viaţă şi aproape, „ajutat” de o umilă florăreasă, astăzi vă prezint un alt „personaj” antagonist, un gunoier al Londrei secolului al XIX-lea.
Doamnelor şi domnilor … Alfred P. Doolittle reprezintă prototipul „filozofului-moralist al străzii” prin excelenţă „ajuns din greşeală în lumea reală”, lume care îi provoacă zi de zi probleme la care trebuie „să găsească rezolvări”, întâmpinând „succese şi eşecuri”, o lume plină de modele perene şi de infamii. El îşi formează un cod de valori şi principii etico-moral propriu în labirintul vieţii cotidiene, intrând în contradicţie cu orice cod social valabil recunoscut, considerând ca demne de urmat, acţiuni sociale dar şi biblice cum ar fi: munca în societate, păcatele beţiei şi curviei, ajutorarea aproapelui, responsabilitatea în creşterea copiilor, sacramentul căsătoriei etc., schimbând ordinea firească a lucrurilor.
Doolittle proclamă că „prin puţin noroc” omul poate scăpa de munca cea de toate zilele, dacă-şi găseşte „un fraier care să-i muncească-n loc”, poate scăpa de ispita beţiei, „bând încă un poloboc de rachiu”, poate intra pe poarta strâmtă a virtuţii doar „sugându-şi burta”, poate scăpa de căsătorie trăind cu mai multe femei, pentru ca, în cele din urmă, la Ultima Judecată, să îl poată „convinge” pe Sf. Petru ca să-l mai lase în viaţă. Acelaşi noroc este proclamat şi prin minimalizarea „protecţiei copiilor către părinţi”, adulţii neavând nici un fel de responsabilitate vis-a-vis de creşterea celor mici, pentru ca mai târziu, să prezinte căsătoria ca o gravă fatalitate de care omul trebuie să se achite, ca de o neplăcută datorie.
Un controversat cod social la care societatea umană dintotdeauna a aderat, dar pe care nu l-a declarat niciodată făţiş de frica responsabilităţii personale şi colective, „atingându-ne, măcar la nivel de ispită” şi pe fiecare dintre noi o dată în viaţă. Gunoierul Doolittle nu se teme de nimeni în a-şi declara doctrina şi atinge scopurile. Pentru el, nici un semen nu reprezintă un real interes decât în măsura în care poate să servească unui scop sau altuia, interesant de urmărit fiindu-i caracterul labil şi cameleonic prin care intră în contact cu cei din jur, inclusiv cu Eliza Doolittle, fata sa, care nu-i bună de altceva decât să-i dea bani, în schimbul celui mai frumos cadou pe care ea putea să-l primească vreodată de la el: VIAŢA.
O latură interesantă a caracterului o reprezintă o aşa-zisă „nelăcomie” în cele materiale, el neacceptând suma de 7 lire oferită de profesorul Higgins, nevrând să-şi piardă libertatea interioară, simţindu-se mai bine în „pielea de gunoier”, pentru ca în momentul în care moşteneşte 400 de lire anual de la filantropul miliardar Wellingford, să îşi deplângă pierderea „ salubrei libertăţi”, acuzându-l pe Higgins că „m-a luat din poziţia mea de declasat şi m-a aruncat în infecta clasă burgheză”. Mă opresc aici cu incursiunea în lumea „copiilor rătăciţi în lumea adulţilor” şi invers, acordând, ca şi data trecută, o bilă albă pentru „tânăra generaţie” şi o altă bilă la fel de albă pentru echipa „adulţilor”. Mai păstrez şi alte bile pentru personajele următoare.
VOICU D. RUSU