Subiect tabu până în 1989 în România, drama etnicilor germani din această ţară, declanşată la sfârşitul anului 1944 şi începutul lui 1945, a ieşit din conul de umbră al istoriei asemenea unui meteorit, cu efect şocant în opinia publică românească, îndeosebi la nivelul generaţiilor mai tinere, după multă vreme de tăcere aproape absolută. Despre deportarea etnicilor germani din Transilvania de către autorităţile militare sovietice nu s-a scris nici un rând până în 1989, din motive uşor sesizabile, puţin şi lapidar în primii ani după 1990, cu precădere în presă.
Col.(r.) dr. Ioan Marinescu avansează cifra de peste 100.000 de etnici germani deportaţi, din care aproape un sfert a pierit în lagărele de muncă din Ucraina. Cifrele formulate cu prilejul Sesiunii commemorative organizate la Braşov de către Forumul Democrat German din România, în zilele de 13 – 14 ianuarie 1995, sunt de 70.000 deportaţi, respectiv cca. 10.000 decedaţi. Oricare ar fi cifrele, fenomenul a fost de amploare şi, din păcate, cum de altfel se întâmplă foarte adesea în mai toate conflictele militare, a fost pedepsită populaţia civilă germană din Transilvania pentru distrugerile cauzate de armatele Germaniei naziste.
Deportarea şvabilor sătmăreni
Acţiunea de ridicare şi deportare a etnicilor germani din România s-a făcut începând cu luna ianuarie 1945. Aproape în fiecare zi a lunii ianuarie se pot reconstitui, pe baza surselor arhivistice, astfel de acţiuni. Comisiile de deportare au dat dovadă de zel fără precedent în ridicarea şi concentrarea şvabilor sătmăreni, zel explicabil prin faptul că erau inspirate şi condusede sovietici, animaţi de o ideologie comunistă, indiferenţi faţă de sărbătorile creştine. Ridicarea şi concentrarea şvabilor este o parte integrantă a procesului de mobilizare a etnicilor germani din România. Între 1 – 31 ianuarie 1945 se poate evidenţia sau reconstitui calendarul şi ritmul deportărilor.
La 6 ianuarie 1945, Comisia Aliată trimite ordinul nr. 031 către Consiliul de Miniştri privind mobilizarea pentru lucru a locuitorilor germani. În ordin se specifică faptul că “în perioada 10-20 ianuarie să fie mobilizaţi la muncă toţi cei apţi indiferent de cetăţenia lor. Femeile care au copii sub un an să fie exceptate. Cei mobilizaţi să aibă asupra lor îmbrăcăminte de iarnă, bocanci, cămăşi, lenjerie de pat, cuţit şi furculiţă, obiecte sanitare, hrană pentru 15 zile, greutatea lor nedepăşind 20 de kg. Cei care nu se vor supune, ca şi familiile lor, sau cei care-i vor ajuta să se sustragă deportărilor vor fi aspru sancţionaţi”. Începând cu 3 ianuarie 1945 a sosit în fiecare reşedinţă de judeţ un ofiţer sovietic pentru coordonarea operaţiei de adunare a celor internaţi. Poliţia şi autorităţile de stat trebuiau să dea tot concursul solicitat.
Cei concentraţi au fost duşi la anumite locuri de adunare, iar hrana a fost asigurată pentru 2 – 6 zile de autorităţile române.Locurile de adunare erau situate neapărat lângă o staţie de cale ferată. Acţiunea dedeportare a etnicilor germani a început la Bucureşti în 10 ianuarie 1945, Braşov-11februarie, Sibiu-12 ianuarie, Timişoara-13 ianuarie, Brăila- 3 februarie, Satu Mare -3ianuarie 1945.
Aceste aspecte le găsim şi-n cazul deportărilor din judeţul Satu Mare.Aici deportarea a început încă înainte de a se da ordinul de ridicare, fiind ridicaţi şi români sau maghiari. Numărul celor concentraţi trebuia îndeplinit fără nici o derogare şi de multe ori completat cu cei de altă etnie.
Între 1-31 ianuarie 1945 se poate reconstitui calendarul şi ritmul deportărilor. Majoritatea celor deportaţi au fost ridicaţi între 3-6 ianuarie din următoarele localităţi ale judeţului Satu Mare: Sanislău, Carei, Tăşnad, Ardud, Mădăras, Socond, Răteşti, Cămin, Sandra, Hurezu Mare, Moftinul Mare şi cel Mic, Căpleni, Ciumeşti, Tiream, Urziceni, Santău, Beltiug,Foieni, Terebeşti, Turulung.Craidorolţ şi Satu Mare. Unii au fost deportaţi chiar din 1 ianuarie 1945.Au fost, de asemenea, deportaţi copii, în ciuda prevederilor foarte clare, exemplu: Trunk Rozalia din Tiream (15 ani), Tempfli Veronica din Răteşti (13 ani) sau soţ şi soţie sau frate şi soră ex. Hermann Matilda şi Ioan din Terebeşti, Merk Maria şi Ernest din Moftinu Mare.
Scenariul a fost cam acelaşi în toate localităţile.Imediat după sărbătoarea Anului Nou, cei vizaţi au fost convocaţi la şcoala sau primăria comunală, apoi deplasaţi pe jos, sub escortă militară sovietică, spre centrele de plasă, iar în final la Carei şi Satu Mare. În oraşul Satu Mare au fost cazaţi la Liceul “Unio” şi Şcoala generală nr. 1 (azi Grigore Moisil). În zilele de 10 – 12 ianuarie 1945 au fost îmbarcaţi în trenuri de marfă şi duşi spre necunoscut. După mărturia lui Iuliu Hager, în 6 ianuarie în gara din Timişoara au fost văzute primele garnituri cu deportaţi din Ungaria. Deplasarea a avut loc pe ruta Oradea – Arad – Timişoara – Râmnicu Sărat – Focşani – Iaşi, de aici fiind transportaţi în vagoane ruseşti, unde se îngrămădeau 80 – 90 de persoane. Vagoanele erau îngheţate, cu şipcile din podele rupte spre a putea respira. Apă de băut primeau cu concursul localnicilor doar în staţiile mai mari. Din cauza lipsei de locomotive, deplasarea la locurile de destinaţie a durat între 14 – 28 de zile. În acest timp au primit hrană doar de două – trei ori, cunoscutul arpacaş.
Ridicarea populaţiei şvăbeşti s-a făcut la nivelul localităţii respective. În general, concentrarea celor care urmau să fie deportaţi s-a petrecut sub semnul derutei, al cunoaşterii situaţiei reale deşi toţi simţeau un pericol iminent. Dislocarea şvabilor sătmăreni şi deportarea lor s-a făcut cu multă greutate, fiind o întrerupere bruscă a unei vieţi integrate organic în lumea satului, cu omentalitate exclusiv rurală, fără seisme care să marcheze comunitatea. S-a făcut o fracturare a unor existenţe constituite pe continuitatea unui ciclu vital caracteristic entităţii săteşti. Impactul cu o lume necunoscută a generat deruta în rândul oamenilor mai ales a celor tineri, nedislocaţi până atunci din universul satului la aşa o mare distanţă de locurile natale şi într-o manieră aşa de bruscă. Acest impact asociat cu o lume necunoscută, a făcut ca deportarea să fie considerată în lumea ţărănească ca o fatalitate încorporată destinului lor.
Nicolae Ghişan
