Unul din locurile din Maramureş unde se întâmplă minuni este Mănăstirea Rohia, în patrimoniul căreia există şi „Icoana Maicii Domnului Îndurerară”, care este făcătoare de minuni
Maramureşul are şi el minunile sale. Sunt oameni care au crezut în Dumnezeu şi atunci când viaţa le-a fost amară şi nu au găsit alt sprijin decât în Dumnezeu. Oameni care au trăit minuni.
Minunile de la Mănăstirea Rohia: Nuţu Roşca şi vindecarea sa miraculoasă
Unul din locurile din Maramureş unde se întâmplă minuni este Mănăstirea Rohia. Aici Nuţu Roşca a trăit o minune. Nuţu Roşca povesteşte în cartea sa „A treia minune de la Rohia” despre ceea ce i s-a întâmplat într-o noapte cumplită din iarna lui 1953 şi cum a ajuns să trăiască minunea de la Rohia.
„Eram în armată la muncă. Lucram la descărcări de vagoane. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1953, pe un viscol cumplit, am fost lovit de o locomotivă a unui tren rapid, care se deplasa cu viteză maximă. Urmarea: capul spart, coastele rupte, femurele de la ambele picioare rupte, dreptul în trei bucăţi, iar stângul în cinci, cu mari deplasări ale fragmentelor oaselor.
Picioarele erau răsucite de unde erau rupte, în aşa fel încât ambele călcâie îmi erau lângă umărul stâng. Accidentul s-a întâmplat la miezul nopţii, în gara Azuga. Era iarnă. Am rămas acolo în zăpadă, pe ger năpraznic, până dimineaţa, la ora şapte, când m-au găsit muncitorii de la Fabrica de Sticlă. Pe unul dintre ei îl chema Zărnescu. Acesta a venit de câteva ori la spital să mă vadă.
Am fost dus cu un camion la Spitalul din Azuga. Eram atât de distrus şi de îngheţat, încât medicul de gardă nu şi-a putut da seama că în mine mai există viaţă şi m-a trimis la morgă. Brancardierii mă duceau cu targa spre morgă. Eram conştient şi auzeam”, scrie Nuţu Roşca în cartea sa.
Acesta îşi continuă mărturisirile legate de sănătatea sa şubredă pe care o avea după accident. Era perfect conştient, nu vedea, nu putea mişca niciun deget, să vorbească sau să scoată un sunet. Şi totuşi a scăpat cu viaţă. „Mă gândeam: Eu încă nu sunt mort de tot. Aud. Gândesc. Dar dacă un medic, după ce m-a consultat, a spus: „E mort, duceţi-l la morgă”, înseamnă că eu sunt aproape mort, dar încă n-am terminat de murit. Ei mă duc la morgă. Acolo voi termina. Până atunci, în gând, mai pot spune o scurtă rugăciune”.
În clipa aceea am auzit un strigăt: „Staţi! Veniţi înapoi, că a sosit domnul director şi vrea să-l vadă!” Brancardierii au făcut calea întoarsă. În sala de pansamente, directorul m-a consultat, ca şi medicul de gardă. În plus, mi-a curăţat gheaţa şi sângele de pe ochi şi mi i-a deschis zicând: „Uită-te la mine! Mă vezi?” Eu credeam că toată puterea o împing în ochi să-l văd. Nu vedeam absolut nimic. Gânduri şi spaimă: Orb?! Nu! Directorul acesta poate îmi salvează viaţa, dar rămân orb. Poate că era mai bine ca el să fi întârziat puţin, până ce aş fi ajuns la morgă. Acolo totul s-ar fi terminat. Decât orb mai bine mort…”.
Cartea vorbeşte despre operaţiile pe care le-a suferit, despre apariţia în viaţa sa a ideii de sinucidere din cauza durerilor insuportabile pe care le avea ş.a.m.d. Despre viaţa sa care s-a schimbat odată ajuns acasă în Maramureş, cu alte probleme legate de autorităţile de atunci. Au trecut zeci de ani, zeci de ani cu dureri rămase ca amintire de pe vremea accidentului.
Dar toate până în ziua cu minunea de la Rohia. “Am sosit la Rohia. Aproape de mănăstire, maşina a fost lăsată într-o poieniţă. De acolo m-am dus sprijinindu-mă cu o mână în baston, cu cealaltă de umărul părintelui protopop. Sfinţia sa îmi ducea şi geanta cu cărţile. La mănăstire era adunată foarte multă lume. Abia ne-am strecurat printre oameni spre altarul de vară. Era o zi frumoasă de primăvară, cu cer senin. Totul era înălţător. Cât necazurile şi puterile îmi îngăduiau, urmăream Sfânta Liturghie, repetam în gând ecteniile, ascultam cu atenţie înălţătoarele cuvântări ale ierarhilor – adevărate imnuri. Îmi era din ce în ce mai greu. Mi se părea că mă adâncesc în pământ. Simţeam arsuri şi junghiuri în tot corpul, apoi o epuizare totală, un fel de leşin. N-am reuşit să cad, atât eram de strâns între oameni. Mi se întuneca înaintea ochilor, apoi începea să se limpezească şi să se lumineze. Acestea se repetau. Mă temeam că acelea sunt clipele ultime. Era prea frumoasă sărbătoarea aceea ca să se termine cu un mort.
Mă rugam lui Dumnezeu să-mi prelungească momentele, ca părintele protopop să mă poată duce viu acasă. Totuşi, dacă nu veneam, nu aveam la moartea mea această imagine splendidă. Acum, de-aş putea ajunge acasă, că drumu-i lung. Slujba s-a terminat. Lumea a început să plece. Oamenii s-au rărit. Soborul a coborât din altarul de vară. Eu stăteam nemişcat la locul meu. Spre poarta de ieşire din incinta mănăstirii, drumul este puţin înclinat, o uşoară pantă. Ajuns acolo, mi s-a părut că ar trebui să mă sprijin în baston. Am rămas încremenit şi uluit. Atunci am realizat următoarele:1. Că bastonul nu este la mine. 2. Că de la masă până aici am venit foarte lejer. 3. Că nu m-am sprijinit de umărul părintelui protopop. 4. Că nu mai simt nicio durere în corpul meu. 5. Că mă simt foarte uşor. 6. Că îmi duceam eu geanta cu cărţile. 7. Că, străbătând toată curtea, nici nu mi-am adus aminte de baston, nici de dureri. 8. Că nici părintele protopop nu şi-a dat seama de ce s-a întâmplat”, scrie Nuţu Roşca în cartea sa.
Icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Rohia
În patrimoniul spiritual al Mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia există şi „Icoana Maicii Domnului Îndurerară”, care este făcătoare de minuni. Această icoană este aşezată în Paraclisul „Sfântul Ierarh Nicolae” de la demisolul noii biserici.
Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Rohia a fost pictată pe lemn de chiparos de către călugărul Nicanor din Sfântul Munte Athos, la cererea preotului ctitor Nicolae Gherman.
Viaţa monahală la Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia a luat fiinţă în anul 1926, când a fost târnosită prima biserică, la 15 august, de către vrednicul de pomenire Episcop Nicolae Ivan al Clujului. Tot atunci a fost adusă la mănăstire şi icoana Maicii Domnului „Mângăierea tuturor celor necăjiţi”.
În 15 august 1927, la hramul mănăstirii, după terminarea slujbelor, soborul de preoţi şi credincioşi, în frunte cu ierarhul, au coborât în sat la preotul ctitor pentru agapa frăţească. La mănăstire a rămas un singur monah, care, la un moment dat, a auzit un câine că latră înspre biserică. Crezând că a intrat vreun om răufăcător ca să i-a ceva din biserică din cele ce se adună la hram, când a intrat în biserică, a văzut minunea lui Dumnezeu făcută cu Icoana Maicii Domnului. Din cauza unei lumânări lăsate nesupravegheate, a ars ştergarul, ancadramentul şi tot ceea ce era în jurul icoanei, însă icoana a rămas întreagă, numai puţin pe capul Maicii Domnului şi în partea dreaptă jos a ars. Aceasta este prima minune care s-a petrecut cu această sfântă icoană.