Cel mai mare lăcaş de cult medieval din fostul comitat al Solnocului de Mijloc a fost edificat pe ridicătura de teren care constituie marginea dinspre Câmpia de Vest a Dealurilor Sălajului.Turnul acestui edificiu adăpostea o adevărată comoară care a fost descopertiă, întâmplător, în 2011.
Date istorice
Episcopii Transilvaniei, în calitate de proprietari, au determinat evoluţia Tăşnadului şi a parohiei acestuia pe tot parcursul evului mediu. În perioada ulterioară invaziei mongole, Tăşnadul a devenit treptat cel mai important centru al organizării diecezane din afara Transilvaniei. În poziţia de vicar de dincolo de Meseş al episcopului Transilvaniei, funcţie documentată începând cu anul 1301, a fost numit începând cu secolul al XV-lea, în mai multe rânduri, parohul de Tăşnad.
Pentru teritoriile îndepărtate de centrul episcopal de la Alba Iulia, aflate în nord şi nord-vest, Tăşnadul a constituit pentru o lungă perioadă în epoca medievală centrul jurisdicţiei vicariale, conform unor date scaunul de judecată al vicarului se întrunea în sacristia bisericii parohiale Sf. Mihail din Tăşnad.
Biserica avea hramul Sf. Mihail – la fel ca şi catedrala de la Alba Iulia – imaginea sfântului figurând şi pe pecetea vicarului. În şirul parohilor de Tăşnad sunt cunoscuţi nominal relativ mulţi: Vicenţiu atestat în 1316 şi între 1341-1342, Mihail în 1402 (exercita şi funcţia de vicar), Simon în 1426, Ştefan în 1435, Luca în 1439, Ştefan Forrói între 1455 şi 1456, Anton în 1460, Mihail în 1468, Mihail Hercegszántói în 1486 (exercita şi funcţia de vicar, fiind atestat anterior ca arhidiacon de Hunedoara şi canonic la Buda),Vicenţiu în 1499 şi în 1507, Andrei în 1512 (exercita şi funcţia de vicar), Grigore în perioada 1520-1523 (exercita şi funcţia de vicar). Sunt menţionaţi apoi altariştii Albert, Paul şi Ambrosie în 1417, în 1494 viceparohul Ştefan, prezbiterii Ladislau şi Ştefan, capelanul Francisc, scolasticii Mihail şi Emeric, iar în 1517 este atestat capelanul Emeric.
Rangul înalt al bisericii parohiale justifică numărul mare de altare care funcţionau în interiorul acesteia. Izvoarele care ne stau la dispoziţie documentează existenţa a 15 altare, dedicate după cum urmează: Sf. Ecaterina (1460, 1507, 1517, 1520, 1543), Tuturor Sfinţilor (1507, 1543), Morţilor (1507, 1517, 1543), Sf. Treimi (1507, 1543), Corporis Christi (1507, 1517), Sfântului Duh (1507, 1517), Sf. Arhanghel Mihail (1507, 1543), Mariei Magdalena (1507), Sf. Ioan Botezătorul (1517, 1543), Sf. Apostoli Petru şi Pavel (1517), Înălţării Fecioarei (1543), Sf. Nicolae (1543), Schimbării la Faţă (1543), Regelui Sf. Ştefan (1543) şi Sf. Cruci (1543).
Doctrinele Reformei s-au răspândit foarte devreme în târg, datorită în mare măsură activităţii lui Ştefan Szegedi Kis, care întors de la studii din străinătate, s-a angajat ca dascăl începând cu anul 1544. Nu este exclusă posibilitatea convieţuirii ambelor culte religioase în biserica parohială medievală pentru încă o perioadă după secularizarea bunurilor episcopiei. În orice caz biserica parohială mai funcţiona în anii de după 1560.
Biserica din Tăşnad se evidenţiază în rândul bisericilor sală din târgurile Transilvaniei, prin dimensiunile sale considerabile şi lungimea corului, acesta din urmă amintind de planurile bisericilor mendicante. Amploarea corului se justifică pe de-o parte, probabil, prin rangul important al bisericii şi dimensiunea corpului clerical (trebuie menţionaţi în primul rând preoţii altarişti ai bisericii), iar pe de altă parte prin pretenţiile de reprezentare. Aceleaşi motivaţii explică şi dimensiunile importante ale sălii sacristiei destinată probabil de la bun început ca loc de întrunire a scaunului de judecată al vicarului.
Comoara din turn
În 2011 directorul adjunct al Muzeului Judeţean, Szocs Peter, a prezentat presei un adevărat tezaur descoperit în turnul bisericii reformate din Tăşnad, într-o ladă veche de peste 200 de ani, care a zăcut până nu demult sub o scară, uitată de toată lumea. Preotul Pakular Istvan a dus lada la Muzeul Judeţean cu gândul s-o restaureze şi mare i-a fost mirarea când un specialist a găsit în ea zeci de monede vechi din argint şi bronz.
Lada cu pricina a ajuns la muzeu în primăvara anului 2011, iar când restauratorul specialist în piese din lemn, Ion Bartoş, s-a apucat s-o cerceteze în detaliu, a găsit iniţial un sertar secret în fundul fals al lăzii, în care erau câteva documente vechi de inventar ale bisericii, apoi tot demontând alte piese ale lăzii, a găsit un alt sertar secret din care s-au împrăştiat nu mai puţin de 31 monede de argint, 54 monede de bronz, dar şi 50 de scoici marine „pătate” cu o substanţă de culoare aurie şi împachetate cu grijă în hârtie, fiecare separat. Cele mai vechi monede erau groşi polonezi din secolul al XVII-lea, dar majoritatea erau creiţari aflaţi în circulaţie până în secolul al XIX-lea în Regatul Ungariei. Potrivit înscrisurilor de pe capac, lada a fost confecţionată în anul 1804, iar monedele se pare că au fost ascunse în interiorul ei în 1840, unul dintre documentele găsite atestând faptul că un curator de atunci al bisericii a aşezat acolo „spre păstrare” monede vechi găsite în cutia milei, dar care nu mai erau în circulaţie la vremea respectivă.
În ceea ce priveşte scoicile, nimeni, nici chiar specialiştii de la muzeu, nu au idee cum au ajuns acolo şi care a fost rostul lor. Se bănuieşte doar că în ele ar fi fost păstrate mostre de praf de aur sau vopsea aurie folosită la pictarea icoanelor, având în vedere faptul că biserica a fost construită iniţial pentru cultul catolic şi a fost revendicată de protestanţi după Reforma lui Martin Luther.
Nicolae Ghişan
